Lună: februarie 2024

Baia Mare în alergare?

Baia Mare este un orășel liniștit, fără viață de noapte și cu multă natură de jur împrejur. Fost oraș minier și foarte afectat cândva de poluarea industriei miniere, azi pare mai mult o stațiune decât un oraș industrial la origine. Dacă te plimbi pe străzi, ai să vezi nenumărate mașini de lux, cartiere întregi de vile impresionante, opulență oriunde se poate afișa. Este impresionant că oamenii aleg să investească în garaje încălzite pentru mașini, saloane și dormitoare pentru oaspeți ce vin de câteva ori în viață, mașini cu sute de cai putere și lux, demne de familii de șeici. 

Ce este și mai impresionant este că avem un parc la marginea pădurii, aproape de sălbăticie, foarte curat și întreținut impecabil în ultimii ani ai urbei. În parc este amenajată și o pistă specială pentru alergare care este foarte bine întreținută pe întreaga perioadă a anului. Impresionant este că la o populație de peste 100.000 de oameni, doar câteva persoane, le poți număra cu degetele de la mâini, aleg să-și înceapă ziua cu o alergare. De multe ori dimineața am impresia că întregul parc este rezervat pentru mine și nea Sorin, un domn de 64 de ani care alergă zilnic, 365 de zile pe an.  

Mă întreb mereu de ce oamenii investesc cu așa ardoare în betoane și „fiare” și acordă atât de puțină atenție propriului și unicului lor trup?! Te face mai sănătos o vilă de sute de mii de euro? Te face mai puternic și mai inteligent o mașină de lux? Opulența îți dă un aer de superioritate? 

Viața este o călătorie din momentul în care ne naștem până când murim, iar singurul nostru adăpost și mijloc de transport este propriul nostru trup. Mintea noastră se simte bine când trupul este sănătos, restul, sunt iluzii. Alergatul este elixirul trupului. Suntem născuți să facem asta și mi-ar face mare plăcere să fiu nevoit să ies la alergat doar pe păduri, pentru că în parcul orașului e plin de oameni înțelepți, ce ies de dimineață bună, să prindă în alergare miracolul fiecărei dimineți.

Filtrul lui Socrate

Poate că Socrate nu s-a gândit niciodată că celebrul lui filtru se va aplica vreodată la alergare, dar pot să spun că, deși inițial l-am aplicat în alte aspecte ale vieții mele, s-a pliat perfect la un moment dat pe alergare. Și așa a rămas.

Prima oară când m-am lovit de acest filtru a fost, așa cum i-ar sta cel mai bine, chiar în Grecia. Într-un concediu de-al meu de prin 2010 l-am cunoscut și m-am împrietenit cu un grec pe nume Iorgos. El mi-a spus, când mă pregăteam să plec, să-l caut doar când mi-e bine, căci și el o va face la fel. Prietenii buni se caută atunci când ți-e bine. În capul meu, dar mai ales în suflet, s-a așternut ceața. Nu înțelegeam cum?! Doar la noi „prietenul la nevoie se cunoaște”. Am fost crescut că un prieten adevărat este aproape de tine mai ales la greu. Că atunci când te vezi cu un prieten, te confesezi cu toate problemele tale. Pentru mine era de neînțeles ce-mi spunea Iorgos.

Au trecut încă trei ani și mi-am mai făcut încă două concedii până am îndrăznit să-l întreb pe Iorgos care e faza cu prietenul la bine. Mi-a răspuns așa: 

„Socrate avea un filtru când se întâlnea cu cineva. Dacă vroia să-i spună ceva, îl întreba dacă ce urmează să-i spună este adevărat. Dacă nu era sigur adevărat, refuza să mai asculte. Dacă era adevărat întreba dacă este de bine ce urmează să audă. Dacă era de rău, încheia discuția aici. Dacă lucrul era pozitiv, îl întreba pe interlocutor dacă îi va fi de folos ce urma să audă. Dacă nu-i era de folos, nu îl mai interesa. De ce făcea asta Socrate? Pentru că fiecare om are problemele lui și pe majoritatea și le poate rezolva doar singur. Să mergi și să împovărezi pe cineva cu problemele tale este un gest de egoism și lipsă de iubire adevărată pentru că pe oamenii pe care-i iubești îi dorești veseli și fericiți. Tocmai de aceea îi cauți doar când poți să le oferi din fericirea și binele tău. Asta înseamnă un prieten adevărat!”

Când alerg cu cineva și se pornește să-mi verse probleme, o las mai încet să treacă în față. Dacă insistă să-mi rămână alături îi spun ce bine e la alergat. Dacă nici așa nu se oprește, îi spun că am venit să alerg ca să-mi curăț mintea și sufletul și lucrurile negative, problemele lui nu mă interesează pentru că și eu am destule. Poate părea dur dar vreau să mediteze la ce le-am zis. Dacă au un pic de altruism și empatie, vor înțelege. Dacă nu, vor avea timp să o înțeleagă fără să alergăm împreună. Eu le doresc celor din jurul meu doar ce-mi doresc și mie: liniște, armonie, sănătate și bună înțelegere.

Cum am să îmbătrânesc? Pot să știu asta?

În cartea „Născuți pentru a alerga” de Christopher McDougall am citit că o echipă de oameni de știință de la univresitățiile Harvard și Utah au identificat până în anul 2004 douăzeci și patru de caracteristici ale corpului uman utile doar alergării pe distanțe lungi, cele mai importante trei dintre ele sunt: tendonul lui Ahile, ligamentul nucal și supra-dezvoltarea mușchilor fesieri. Probabil că azi sunt dovedite mai multe modificări fiziologice în favoarea argumentului că suntem „născuți alergători”. 

Pentru mine cel mai important argument să alerg este să-mi privesc proprii părinți. Genetic e clar că am să-i moștenesc și dacă aleg să duc o viață asemănătoare cu cea pe care o duc ei am toate șansele să retrăiesc viața lor. Cred că orice om vrea să știe cum va arată la bătrânețe (sau dacă o să aibă parte de ea) trebuie să se uite la părinții lui. Sunt mulțumit de ce văd? Vreau același lucru pentru mine? 

Filtrând realitatea prin prisma acestor întrebări am realizat că vreau să fac o schimbare în linia mea. Eu nu-mi doresc să îmbătrânesc bazându-mă pe medicamente, eu nu aspir să ies în pensie de boală de tânăr, eu vreau să am energie să ies mereu în natură pe propriile picioare. Știind ce beneficii are alergarea atât pe termen scurt dar și pe termen lung consider că este acel obicei care mă ajută să fac schimbarea.

Alergarea de anduranță m-a învățat și e a ceva, că trebuie să rămân mereu curios , conștient că oricât de multe lucruri ajung să cunosc se vor deschide o imensitate de orizonturi pe care nu le voi înțelege fără studiu. Spunea cineva că cu cât știu mai multe realizez cât sunt de prost, iar altundeva am citit asemănarea dintre un om mort și unul prost, în ambele cazuri le este greu doar celor din jur pentru că persoanele în cauză nu simt nimic. Da, sunt suficiente argumente să ies să alerg de câte ori am ocazia și să-mi formez o disciplină puternică. Disciplina se construiește zi cu zi și cu cât e mai puternică mă ajută să ies în zilele în care îmi lipsește motivația cu desăvârșire. 

Care este cel mai puternic mușchi?

Când e vorba de anduranță, gândurile noastre au o putere magică asupra noastră. Să alergi pe linia dintre pot și nu mai pot, presupune eficiență din punct de vedere bio-mecanic, un metabolism bine antrenat și o capacitate cât mai mare a organismului de a folosi oxigenul în arderile musculare. Primele două se pot antrena prin perseverență, timp și disciplină, iar cea de-a treia este ereditară și conform ultimelor studii, poate fi îmbunătățită doar cu foarte puține procente. Aici apare cea de-a patra componentă a anduranței, pregătirea mentală a sportivului. Majoritatea campionilor curselor de anduranță spun că pregătirea mentală face 90% dintr-o cursă de ultra. 

Capacitatea fiecărui individ de a gestiona gândurile poate duce la o diferență semnificativă într-o cursă. Doi alergători cu un talent similar, o pregătire fizică asemănătoare, se vor diferenția atunci când gândurile își fac loc între pași, ritmul cardiac și suflul respirației.

Azi trebuie să alerg. Este un gând ce te împinge spre acțiune dar cumva ne și atinge la nevoia noastră primordială, libertatea. Tocmai de aceea puterea acestui gând va fi net inferioară celui de genul: azi aleg să alerg! Scopul final este același, dar energia pe care o primesc, prin faptul că eu aleg să fac această acțiune și nu sunt obligat să fac asta, este mult mai mare. Când îmi spun la kilometru 100 a unei alergări de ultra că trebuie să continui, că trebuie să duc la capăt, este puțin probabil să pot să și zâmbesc când fac acest lucru, dar când îmi spun hotărât că eu am ales asta și că aleg să-mi descopăr limitele și că vreau din tot sufletul meu să continui am să mă surprind de multe ori zâmbind și deplasându-mă în continuare spre finish. Spun deplasându-mă, pentru că la alergările de ultra, să nu te oprești, înseamnă să alergi. Ce putere are un zâmbet? Activează mușchii feței care sunt responsabil cu secreția cea mai ridicată de endorfine din tot corpul uman. Iar endorfinele secretate de zâmbetul unui alergător fac cursa cu 2% mai ușoară. 

Este doar un exemplu de pregătire mentală. Fiecare poate să se descopere și să înțeleagă cum funcționează. Antrenamentele sunt poligoanele noastre de încercare. Să asculți muzică la fiecare antrenament o să te distragă de la ce ai de făcut. Gloanțele vor ajunge maxim pe ritmul muzicii și e foarte puțin probabil să învățăm ceva. La fel și cu alergările în care înlocuiești statul la crâșmă la taclale, cu povestitul la alergare. Da, e bine că vei rămâne în zona 2 dar focusul tău se va duce departe de alergarea propriu zisă. Se spune că Arnold Schwarzenegger se concentra pe musculatura pe care o lucra, inclusiv în pauzele de relaxare dintre serii, că încerca să rămână conștient la grupele solicitate la antrenament, întreaga zi pentru a determina organismul să fie prezent cu toate forțele lui pentru a-i crește masa musculară. Campionii cu siguranță tratează și alergarea la fel. În alergarea de anduranță gândul e cel mai puternic mușchi!

„Ce te vezi făcând peste 20 de ani?”

Cine sunt eu? Mă trezesc mereu cu acest gând. Care sunt limitele mele? Oare le pot afla fără să încerc? Care este varianta mea cea mai bună? Oare am să ajung să o descopăr? Întrebările acestea au nevoie de sinceritate și curaj pentru a putea să le răspund. 

Când aveam treizeci de ani mă simțeam un bătrânel în corp de tânăr. Îmi amintesc că la un curs cu un foarte bun trainer de business și dezvoltare personală, Magnoliu Stan, am avut un exercițiu: „Ce te vezi făcând peste 20 de ani?”, iar răspunsul trebuia să fie un desen. Chiar fără să trebuiască să stau să mă gândesc, am făcut niște oale și ulcele. Eram convins că eu peste 20 de ani voi fi demult timp lut. Pentru că stilul meu de viață era foarte departe de moderație, echilibru. Eram un workaholic ce muncea în medie 16 ore pe zi. De bună voie și nesilit de nimeni. Voluntar. Asumat. Și 100% implicat în asta. Obțineam succes după succes din punct de vedere profesional, dar fizic nu mă simțeam bine. Pot să zic că nici psihic, dar sufeream de sindromul broaștei fierte. Știți, dacă pui o broască în apă rece și începi să încălzești încet vasul, ea va rămâne acolo până va fierbe. Pur și simplu nu simte că apa se încălzește și îi pune viața în pericol. Dacă arunci o broască în apa gata încălzită, va sări imediat afară, să se salveze. Eu eram broasca fiartă. Mă complăceam în situația dată și rămâneam în zona mea de confort, chiar dacă exercițiul lui Magno, m-a făcut să conștientizez că nu-i bună calea pe care am ales-o.

Au trecut de atunci aproape 20 de ani și mă simt mai puternic și mai sănătos fizic și psihic decât oricând în viața mea. De unsprezece ani am ales alt stil de viață și am renunțat la ce îți oferă himera afacerilor și a societății. În prezent aleg să mă leg la șireturile tenișilor și ies la alergat. De una, două sau trei ori pe zi. Particip la curse de ultramaraton. De la peste 125 de kilograme și S Class sub fund, simțindu-mă teribil de bătrân și obosit, am trecut la curse de peste 100 de km, pe asfalt sau alergare montană, mă simt foarte tânăr și mereu pregătit de provocări. 

Alergarea este limita ce m-a scos din zona de confort și care zi de zi mă învață să mă descopăr și să mă bucur de acest miracol numit viață. Îi sunt veșnic recunoscător!

Dar eu ce-am zis?

Să mă echipez de alergat și să ies pe ușă este partea cea mai dificilă din alergare. De multe ori se întâmplă să privesc echipamentul, și o oră, și nu reușesc să mă adun pentru a mă echipa. Lenea, confortul, vremea de afară, lipsa de chef, oboseala, brusc devin prietenii mei și-mi spun ce bine este dacă azi am să rămân tolănit și n-am să ies la mișcare și atunci entuziasmat îi întreb: „dar eu ce-am zis?”. Sunt total de acord cu ei! Vreau să stau și să lenevesc. Este calea cea mai ușoară. Cine mă poate obliga să ies? Că eu oricum ies în rest! Ce are dacă azi nu o fac? Azi n-am chef!

Asta este o conversație pe care o am destul de des cu mine însumi. Planul de antrenament și antrenamentele programate și puse pe ceas, mă sprijină să depășesc piedicile ce mi le ridic pentru a-mi găsi scuze să nu mă antrenez. De câteva ori pe an câștigă și lenea, dar în majoritatea covârșitoare a zilelor, mă echipez și ies pe ușă. Până ajung la locul de unde îmi încep alergarea mai sunt și alte voci, dar puterea lor scade pe măsură ce mă apropii de locul faptei. Odată ce încep antrenamentul, îmi iau angajamentul față de mine că îl duc la capăt cu orice preț atâta timp cât sunt sănătos și viu. Dacă trebuie să sun la 112 atunci poate mă mai gândesc și o să-l scurtez. În rest, dacă se poate, mai adaug o urcare sau trei sute de metri în plus. 

De ce fac asta? Pentru că știu că doar consecvența și disciplina mă pot face să progresez. Atunci când exersez ajung să fac lucrurile mai bine și știu că dacă le fac mai rar sau deloc, încep să uit și ce am știut până atunci. Să fiu mai puțin consecvent ar însemna să accept să dau singur înapoi, să renunț la orele pe care le-am muncit până acum și să accept ca inferioritatea să facă casă bună cu mine în zodia mediocrității. Ei bine, nu-mi permit. Știu din contabilitate că un plus de azi, este dublu față de un minus. Că, o zi pe minus azi, înseamnă două zile din plan date înapoi. Iar recunoștința că pot ieși să fac sport este sentimentul care spulberă de fiecare dată orice îndoială. Recunoștința se exersează. Mereu. Nu cred că se naște cineva cu ea. Eu, unul, nu m-am născut cu recunoștință și nici cu răbdare. Simt mai mereu că îmi lipsesc și că aș avea nevoie de mai mult. Experiența m-a învățat să le exersez de fiecare dată când am ocazia și de fiecare dată când nu sunt recunoscător sau răbdător, realizez că iar am oportunitatea lucrez la asta!

Bucată cu bucată

Pentru că avem rațiune și capacitatea de a ne imagina lucrurile pe care le avem de făcut sau ce urmează în viața noastră, trăim diferit față de celelalte ființe de pe pământ. Când stai și îți privești câinele ai să observi că el este mereu focusat pe timpul prezent. Nu dă două lătrături nici pe trecut, nici pe viitor. El dă întotdeauna potențialul lui maxim în prezent. Când aleargă, aleargă cu fericire fiecare pas, iar când se odihnește, lenevește de parcă e lipit de pământ și ar avea de suportat gravitația de pe Jupiter. Viitorul și trecutul nu sunt niciodată o povară pentru el. La fel sunt și copiii mici. Se bucură mereu de prezent la maxim și sunt mereu acordați și în rezonanță cu universul. Poți simți cum lumea se extinde în armonia totală cu fericirea unui copil. Noi adulții, în schimb, avem gânduri. Gândurile mereu se poziționează unde încă timpul nu a ajuns sau poate e plecat undeva unde amprenta s-a șters de mult. Chiar dacă corpul nostru de adult e purtat de univers mereu în prezent, în călătoria lui extraordinară, gândurile sunt poziționate altfel. Ne sperie ce avem de împlinit, ne întristează ce n-am făcut, muncim pierduți în închipuirea rezultatului. 

Toate astea par să facă mai dificilă călătoria noastră prin viață. Dar depinde din ce unghi privim lucrurile. Pregătirea pe care o fac pentru câte o cursă de anduranță durează de obicei câte o jumătate de an. Privind planul de antrenament, la totalurile lui, ce văd? 2500 km de alergare, 300 de ore de muncă, 50.000 de metri diferență de nivel, 200 de antrenamente, toate astea pentru o cursă ce ține aproximativ o singură zi, în cel mai fericit caz, sau o zi și jumătate dacă sunt nevoit să mă (re)adaptez pe drum. Da, de departe planul pare copleșitor dar privit așa cum am învățat să privesc, este mult mai simplu. Totul se împarte, până la urmă, în zile. Și chiar și cei 20-30 de km de alergat pe zi pot să-i împart în două sau trei sesiuni de antrenament. Sunt 7-12 km la primul antrenament, care în cazul meu, de regulă, este ori o alergare de recuperare ori o alergare ușoară, o sesiune de forță la amiază de 30-50 de minute și antrenamentul principal pe care îl împart bucată cu bucată: 20 de minute încălzirea (3-4 km), 50 de minute antrenamentul specific din ziua respectivă (7-9 km) și revenirea după antrenament, de 10-30 de minute (1-5 km), care am învățat să o fac cât mai relaxat și focusat pe natura din jurul meu. Luate fiecare în parte, niciodată nu sunt extrem de lungi, mereu găsesc resurse să le duc cu bine la capăt. Și seara, la final de zi constat că am reușit să adun 2-4 ore de antrenament, cei 20-30 de kilometrii planificați, corpul mi-e învăluit de oboseală bună și de satisfacția că am mai scos o zi la capăt. Urmează o noapte întreagă în care am timp să mă odihnesc și să-mi umplu iar bateriile să o iau de la început. Nici o zi, oricât de dificilă a fost, n-a fost mai lungă de 24 de ore și întotdeauna, chiar dacă am alergat în continuu toate cele 24 de ore, am scos-o cu bine la capăt!

Anduranța și gândul bun

Întotdeauna am fost un alergător de forță dar cu o viteză mai mică în comparație cu ceilalți. Îmi amintesc că eram copil și la jocurile de fotbal de pe maidan întotdeauna trebuia să compensez cu intratul „bărbătește”, umăr la umăr, poziționare, deoarece, cam aproape toți copiii, dacă apucau să alerge, mă cam depășeau. În schimb natura m-a înzestrat cu forță și rezistență. Mereu câștigam duelurile unu la unu și stăteam, dacă mă lăsau părinții, de dimineața până seara, pe terenul de fotbal. 

Când am început cu jogging-ul era destul de inconfortabil pentru mine să respir și să mă acomodez cu efortul. Ani de zile de sedentarism și kilogramele în plus își spuneau cuvântul. Timpul se dilata considerabil la fiecare alergare și părea nesfârșit. Mă încurajam mereu să duc încă 100 de metri și dacă nu cad jos, mai văd. Poate mai încerc încă o sută. În fiecare zi era parcă tot la fel de greu indiferent cât de consecvent și de „antrenat” eram. Până când, într-o noapte de iarnă din anul 2014, pe când ningea ca într-o poveste, măcinat de depresie și bulversat de schimbările pe care universul le avea pentru mine în ultimele luni, am îndrăznit să alerg mai mult ca de obicei. De regulă nu depășeam 30 de minute. În acea noapte vroiam să fac ceva ca să îmi curăț gândurile, așa că am zis că dacă spiritul meu suferă, hai să fac să sufere un pic și trupul. Și mi-am propus să alerg trei ore. Dacă nu pic jos, alerg. Și alerg. Tare sau încet. În funcție de câtă energie simt că am. Să văd de  ce sunt capabil. Să văd care este limita mea. Și am alergat. La un moment dat respirația mi s-a reglat, ritmul pașilor a început să devină constant. Faptul că înaintam și bobinam orașul la ora trei noaptea, mă făcea să simt că mintea mea începe să uite de răul ce zăcea în ea și să se bucure de a pune un picior în fața celuilalt și a înghiții trotuarele unul câte unul. Fulgii de zăpadă erau mari și pufoși și așterneau sub picioarele mele un strat de amortizare care făcea alergare să pară și mai îmbietoare. Nu aveam habar de pace, de distanțe, de ritm cardiac, prag lactat. Nu știam despre alimentație, hidratare. Pur și simplu m-am lăsat în alergare și gândurile mele se simplificau pe măsură ce înaintam, până când au ajuns să fie doar pas, respirație, pas, respirație. 

Am rezistat cele trei ore și la sfârșit am văzut, pe o aplicație de pe telefonul mobil pe care o foloseam, ceva Nike Run din câte îmi amintesc, că am alergat 24 de km. Mi s-a părut incredibil, mă simțeam bine, eram plin de un sentiment de satisfacție și parcă ceața depresiei se risipise. Nu știam atunci de runner’s high, de endorfine și dopamină, dar am observat că alergarea și gândurile pozitive merg mână în mână. La început m-am forțat să cred că am să reușesc și corpul meu a trecut peste cele 30 de minute maxime cu care eram obișnuit și apoi corpul meu mi-a schimbat gândurile. Reușisem să descopăr o metodă de a fi bine cu mine chiar dacă implica efort, suferință fizică și răbdare. Răsplata finală era mai valoroasă  decât prețul plătit. Timpul a trecut, alergarea a devenit o parte din mine și distanțele s-au tot mărit. Alergările de ultra mă atrag, le practic de câteva ori pe an și știu că doar gândurile bune, pozitive, curate îmi dau rezistență și anduranță. Dacă sesizez un gând negativ în mintea mea și îl conștientizez, apelez imediat la trei gânduri pozitive din „cutia de bomboane”. Da, putem să gândim conștient ce vrem și asta se antrenează. Cu cât sunt mai pozitive și curate cu atât picioarele se ușurează. Anduranța și gândul bun sunt tovarăși de cursă lungă!

Energie să alerg

Să alergi necesită voință, disciplină dar mai ales energie. Energia o obținem din aer, apă și hrană, exact în această ordine, dar mai ales din somn și odihnă. Atunci când dormim și ne odihnim suntem exact ca o baterie care stă la încărcat. Organismul nostru este de o complexitate incredibilă și totuși funcționează după niște principii foarte simple. Somnul înseamnă refacere, încărcare de energie. Lipsa lui ne face să trăim pe datorie. Practic obligăm organismul „să ardă” ce-i mai bun din noi, pentru a folosi drept combustibil, ce n-am reușit să acumulăm atunci când trebuia să stăm la încărcat.

Eu n-am acordat niciodată atenție somnului. Am fost crescut cu mentalitatea că o să am timp de dormit pe lumea cealaltă. Înainte de a face sport la modul consecvent, obișnuiam să dorm 4-6 ore pe zi. Munceam de cele mai multe ori 12-16 ore pe zi și eram disperat că trebuie să-mi pierd timp prețios cu dormitul. În scurta perioadă pe care o dormeam reușeam aproape zilnic să mă trezesc leoarcă de transpirație, dimineața să am o stare de greață, mâinile îmi amorțeau de cum mă puneam în pat, mă trezeam cu dureri puternice de umeri, de foarte multe ori aveam gâtul înțepenit. Toate aste le „obțineam” în somn și era încă un motiv pentru care nu-mi plăcea să dorm. Nu realizam că de fapt corpul meu, pe timpul scurtei perioade în care-i ofeream un moment de odihnă, ducea o luptă să compenseze abuzul la care-l supuneam zi de zi. Îmi bloca circulația periferică pentru a se putea concentra cu refacerea organelor vitale, transpira în exces imediat ce adormeam pentru a elimina cât mai urgent toxinele din corp, folosea minerale din țesutul muscular (pe care nu-l prea utilizam) pentru a le folosi sistemul cerebral. Tubul meu digestiv muncea de zor toată noaptea să digere ce mâncam cu poftă seară de seară și dimineața îmi provoca senzația de greață pentru ca eu să nu fiu capabil să mănânc ca să-i dau un răgaz și lui să se odihnească. Și da, mereu aveam reflux și simțeam cum am „acid” la stomac. Dar, nu mă gândeam niciodată că toate astea se datorează lipsei de somn și neglijenței mele în a acorda atenție odihnei. Găseam mereu că de vină este viața stresantă, agricultorii că produc hrană slab calitativă, industria alimentară că ultraprocesează alimentele, politicienii că sunt corupți și incompetenți și-mi provoacă greață și stres, media că difuzează doar rahat, și orice scuză găseam era doar din curtea altcuiva și nu mi se datorau mie.

Alergarea în schimb m-a ordonat. Cum? Foarte simplu: dacă vrei să alergi două zile legate ai nevoie să dormi bine între ele. Altfel nu funcționezi. Așa ai energie să alergi. Și am început să acord atenție somnului și modului în care mă odihnesc. Mi-am dat seama că toate problemele mele se datorează deciziilor mele și că eu sunt responsabil de cum mă simt. Acum știu că dacă vreau să am o zi bună trebuie să o încep cu un somn odihnitor, de minim opt ore. Știu că în acest mod îmi reîncarc bateriile și ziua care vine va avea suficient „soare” indiferent de câți nori vor fi pe cer. 

Așa și?

Îmi amintesc, amuzat, cum pe la vârsta de 20-30, vedeam câte un ins ce alerga pe străzi sau în parc și mă întrebam oare de ce o face. Știam eu că alergarea este sănătoasă dar eram atâta de ignorant și de prins în cei 10% de care vorbeam într-un alt articol, încât pur și simplu nu puteam să dau niciun sens efortului de a face asta. Îmi păreau mai importante munca, cariera, compania pe care o clădeam, prietenii și berile turnate însetat după o zi de muncă, relațiile în care eram. Toate, dar absolut toate mi se păreau înzecit de importante față de a face acest efort, să ieși la alergat. Aveam impresia că am să rămân veșnic sănătos și tânăr. La ce bun să pierzi timpul cu alergarea?

Zilnic, de fapt îi făceam loc sedentarismului și obezității, să pună stăpânire pe mine și să mă transforme dintr-un tânăr ce iubea sporturile de echipă de mic copil, într-un gras ce iubea să privească, cu berea în mână și cu punga de chipsuri, sportul la televizor. Nu mă gândeam ce valoare are fiecare zi în parte și că ce adunăm zilnic, ajunge să ne definească ca om și să plătim când vârsta a doua și a treia vine cu nota de plată. De ce nu mă gândeam? Pentru că mă credeam un om bun, echilibrat, ponderat, activ. Eu mă comparam cu alții din jurul meu și mi se părea că sunt mult mai bine ca oricare dintre ei. Dar de fapt, viața fiecăruia dintre noi se petrece într-o bulă, ne înconjurăm de oameni asemeni nouă și este ușor să crezi că ești bine.

Universul lucrează și mereu ne face să realizăm cât de limitați suntem. Destinul a făcut să ies din bula mea și am realizat, având mai mult timp să stau cu mine, că am multe de schimbat și de făcut în viață. Am înțeles că fără să am grijă de sănătate, de corabia care-mi poartă sufletul, într-o zi am toate șansele să mă înec. Trupul nostru e cel care are grijă de noi. Fără el intact, nu putem exista nici măcar zece minute. Da, m-a lovit acest adevăr simplu pe care îl auzisem din alte guri de sute de ori. Îl consideram adevărat dar era de genul: „așa, și?, ce treabă am eu cu asta?” Mie n-are ce să mi se întâmple. 

Sportul a fost un prim pas spre schimbare. Un obicei bun de regulă atrage după el alte obiceiuri bune care la rândul lor, în timp, atrag altele. Azi fac sport, am grijă să dorm un somn suficient și odihnitor, e prioritar să mă recuperez după sport, sunt atent la ce mănânc și cât mănânc, gândurile ce-mi trec prin minte le orientez mereu spre o zonă pozitivă. Încerc să am mereu un impact benefic asupra celor din jur și cel mai important, am învățat să nu mă compar cu nimeni. Singura comparație a mea, pe care mi-o permit, este cu eul meu de ieri, alaltăieri. Cu mine de acum un an, comparația e deja neconcludentă și evit să fac asta. De ce mă compar doar cu mine? Pentru că am învățat că atunci când ne comparăm cu alții, corpul nostru va secreta un hormon al stresului numit cortizol, iar prezența lui în corp ne îmbolnăvește oricât de sănătos stil de viață avem. Rețelele sociale, media, internetul aplicațiile de sănătate, toate ne expun la aceste comparații care generează cortizol. Așa că mă educ zilnic, mă dresez vorba unui comediant, să stau departe de comparații. Ne pot motiva pe termen scurt, dar ne îmbolnăvesc cu siguranță pe termen lung!