Anduranța este capacitatea de a rezista dorinței de a mă opri din alergare. Tibi Ușeriu mi-a scris un autograf pe cartea lui, 27 de pași, în care zice așa: „Atunci când nu mai poți, mai poți puțin!” Întotdeauna creierul meu, indiferent de distanța pe care o alerg, strigă nebunește către minte, că este timpul să mă opresc. El nu are nici un motiv să suporte antrenamentele mele și îi place să supraviețuiască doar pe moment. Iubește confortul, răsfățul, odihna și este orientat pe plăcere. În schimb, mintea mea este cea care știe din experiențele trăite până acum, că alergarea îmi face bine. Endorfinele și dopamina care sunt eliberate de organism, în timpul dar și după fiecare „stres fizic” voluntar, îmi dau energie și bună dispoziție pentru întreagă zi. Rațiunea este cea care conștientizează asta și mă ajută mereu să fac alegerea potrivită. Și pentru a avea o relație bună cu creierul meu, de fiecare dată când fac un antrenament, mă felicit pentru ca am făcut-o. Cu cât mi-a fost mai lene atunci când m-am apucat de antrenament, cu atât cuvintele de laudă de după sunt mai încărcate de apreciere. Cu cât m-am mișcat mai greu și anevoios, cu atât mă felicit mai tare; pentru că cu cât starea de confort este mai puternică și stabilă, cu atât să ies din ea și să fac ceva, reprezintă o realizare mai mare. În felul acesta îmi recompensez neuronii cu dopamină și îi fac să se simtă bine și importanți. Ei știu atunci când încep o nouă sesiune de antrenament că la final își vor primi recompensa. E o metodă foarte simplă dar extrem de eficientă de a-mi crește anduranța și de a-mi exersa zilnic răbdarea. Răbdarea este capacitatea de a tolera ceva neplăcut pentru o anumită perioadă de timp și dacă nu o exersez zilnic, ea cu siguranță scade și la un moment dat, chiar va dispărea, și știu că ea este cel mai important „mușchi al anduranței”. Din proprie experiență am constatat că abilitățile noastre se interconectează: dacă am răbdare să citesc o carte, o să am mai mare răbdare atunci când alerg; dacă am răbdare într-o situație de tensiune emoțională, voi avea și atunci când mă simt mizerabil (exemplele pot continua) și am reușit cu această mentalitate să creez din fiecare moment „neplăcut” o oportunitate de a antrena răbdarea. Apoi când am reușit să îmi împing limita mai sus, fac ce știu că este bine, mă felicit. Cred că această abordare mă ajută să am o mentalitate puternică și să fac față momentelor dificile din viață.
Etichetă: dopamina
Depresia post Ultra
Am scris mereu despre beneficiile fizice, psihice dar și emoționale pe care le aduce sportul și am citit nenumărate cărți, articole ce dezbat acest subiect. Azi am să scriu despre ce se vorbește foarte puțin, poate chiar deloc: despre depresia post ultra sau aș putea-o numi depresia, post obiectiv.
Ultrabalaton a însemnat pentru mine atingerea unor obiective care acum mulți ani mi se păreau mai degrabă vise: să alerg 100 de mile sub 24 de ore, să depășesc 200 de kilometri într-o singură activitate și să fac turul lacului Balaton. Bucuria de a reuși a fost enormă și nivelul de dopamină a fost extraordinar de mare. Ce nu știam, a fost că odată ce o să pot să fac ce mi-am propus, am să plătesc și un preț. Din punct de vedere fizic m-am recuperat rapid, pot să zic că într-o săptămână am fost ca și nou, dar din punct de vedere psihic, după această săptămână, lucrurile au început să se schimbe. Parcă dintr-o dată am simțit că nu mai am niciun scop, că nu mai găsesc nici o motivație să alerg și să fac ce devenise parte din viața mea, antrenamentele zilnice.
La început somnul s-a alterat și, chiar dacă am dormit în medie peste nouă ore pe zi, adormeam foarte greu și dormeam agitat. Dimineața mă simțeam lipsit de energie dar și de dorința de a ieși din casă. Apoi am prins două răceli consecutive ce nu m-au prea lăsat să ies la mișcare și senzația de depresie s-a adâncit. Am ajuns să mă simt gol pe dinăuntru, lipsit de bucurie, veșnic încruntat, apatic, nepăsător la tot ce se întâmplă în jurul meu. Creierul îmi cerea să mănânc cât mai mult dulce, nu m-am putut aduna să scriu; de citit nu mai aveam deloc tragere, chiar dacă încercam să o fac, gândurile rătăceau undeva pe traseul de la Balaton. Mi-am amintit că Paul, un prieten de-al meu alergător a pomenit odată de depresia post cursă și am început să sap internetul să văd despre ce este vorba. Am găsit două explicații: Prima, creierul se simte amenințat după o astfel de aventură deoarece crede, pe bună dreptate, că i-am pus viața în pericol, și pur și simplu încetinește activitatea cortexului prefrontal pentru a evita să mai faci activități similare; și a doua explicație, se numește „post-race hormon crash” sau „dopamin crash” ce s-ar traduce accident hormonal post-cursă în care creierul, după ce m-a lăsat să ating obiectivul și chiar m-a ajutat să o fac, revine la „Setting Point”-ul original, dinainte de a o lua pe drumul cu alergarea. În anii de antrenament în care am alergat, nivelul de dopamină crește constant și creierul ajunge să se simtă bine doar atunci când nivelul este sus, iar obiectivul odată atins face ca acest nivel să scadă dramatic. Practic, se aseamănă cu ce simte un consumator de cocaină atunci când se oprește din consum.
Odată ce am aflat că aceleași simptome le au nenumărați atleți și că este o reacție normală pe care o are creierul, am început să încep să-mi controlez stările și să accept că este normal și natural ce mi se întâmplă. Conștientizarea mă ajută să fac pașii necesari pentru recuperare și o iau ca și o lecție valoroasă pe care am primit-o de la viață.
Acum cred că echilibrul este cea mai bună rețetă. Atunci când fac un lucru, când aleg un stil de viață este bine să mă gândesc dacă cu acest stil de a fi voi fi bine și peste 15 ani sau nu. Dacă judec acest lucru la prima oră a zilei, când gândirea rațională primează gândirii emoționale, atunci pot să spun clar că alergarea ultra nu este un stil de viață sănătos. Din ce am discutat și am citit ce au scris și alți alergători cu răbdare, alimentație sănătoasă, un somn îngrijit dar mai ales cu suport emoțional din partea celor care contează, acest „crash” începe să se atenueze și să se estompeze după șase săptămâni.
De ce am scris articolul de azi? Pentru că sportul este foarte bun pentru sănătate, dar dacă ne punem obiective foarte înalte, și ce este sănătos, poate deveni nociv. Orice lucru în lumea aceasta vine cu părți bune și rele așa cum și un simplu atom are și sarcină pozitivă dar și negativă. Nu există nimic eminamente bun sau rău, nu există nimic doar sănătos sau doar nociv, nu există întuneric pur sau doar lumină. În acest univers totul se întrepătrunde și, binele și răul coexistă în tot. Tocmai de aceea cred că echilibrul și cumpătarea sunt cele care trebuie să ne călăuzească acesta călătorie prin timp și spațiu, pe care noi o numim viață.
PS: Dacă ai trecut și tu prin ceva similar m-aș bucura dacă ai împărtăși experiența ta într-un comentariu să învățăm împreună din experiențele noastre.
Anduranța și gândul bun
Întotdeauna am fost un alergător de forță dar cu o viteză mai mică în comparație cu ceilalți. Îmi amintesc că eram copil și la jocurile de fotbal de pe maidan întotdeauna trebuia să compensez cu intratul „bărbătește”, umăr la umăr, poziționare, deoarece, cam aproape toți copiii, dacă apucau să alerge, mă cam depășeau. În schimb natura m-a înzestrat cu forță și rezistență. Mereu câștigam duelurile unu la unu și stăteam, dacă mă lăsau părinții, de dimineața până seara, pe terenul de fotbal.
Când am început cu jogging-ul era destul de inconfortabil pentru mine să respir și să mă acomodez cu efortul. Ani de zile de sedentarism și kilogramele în plus își spuneau cuvântul. Timpul se dilata considerabil la fiecare alergare și părea nesfârșit. Mă încurajam mereu să duc încă 100 de metri și dacă nu cad jos, mai văd. Poate mai încerc încă o sută. În fiecare zi era parcă tot la fel de greu indiferent cât de consecvent și de „antrenat” eram. Până când, într-o noapte de iarnă din anul 2014, pe când ningea ca într-o poveste, măcinat de depresie și bulversat de schimbările pe care universul le avea pentru mine în ultimele luni, am îndrăznit să alerg mai mult ca de obicei. De regulă nu depășeam 30 de minute. În acea noapte vroiam să fac ceva ca să îmi curăț gândurile, așa că am zis că dacă spiritul meu suferă, hai să fac să sufere un pic și trupul. Și mi-am propus să alerg trei ore. Dacă nu pic jos, alerg. Și alerg. Tare sau încet. În funcție de câtă energie simt că am. Să văd de ce sunt capabil. Să văd care este limita mea. Și am alergat. La un moment dat respirația mi s-a reglat, ritmul pașilor a început să devină constant. Faptul că înaintam și bobinam orașul la ora trei noaptea, mă făcea să simt că mintea mea începe să uite de răul ce zăcea în ea și să se bucure de a pune un picior în fața celuilalt și a înghiții trotuarele unul câte unul. Fulgii de zăpadă erau mari și pufoși și așterneau sub picioarele mele un strat de amortizare care făcea alergare să pară și mai îmbietoare. Nu aveam habar de pace, de distanțe, de ritm cardiac, prag lactat. Nu știam despre alimentație, hidratare. Pur și simplu m-am lăsat în alergare și gândurile mele se simplificau pe măsură ce înaintam, până când au ajuns să fie doar pas, respirație, pas, respirație.
Am rezistat cele trei ore și la sfârșit am văzut, pe o aplicație de pe telefonul mobil pe care o foloseam, ceva Nike Run din câte îmi amintesc, că am alergat 24 de km. Mi s-a părut incredibil, mă simțeam bine, eram plin de un sentiment de satisfacție și parcă ceața depresiei se risipise. Nu știam atunci de runner’s high, de endorfine și dopamină, dar am observat că alergarea și gândurile pozitive merg mână în mână. La început m-am forțat să cred că am să reușesc și corpul meu a trecut peste cele 30 de minute maxime cu care eram obișnuit și apoi corpul meu mi-a schimbat gândurile. Reușisem să descopăr o metodă de a fi bine cu mine chiar dacă implica efort, suferință fizică și răbdare. Răsplata finală era mai valoroasă decât prețul plătit. Timpul a trecut, alergarea a devenit o parte din mine și distanțele s-au tot mărit. Alergările de ultra mă atrag, le practic de câteva ori pe an și știu că doar gândurile bune, pozitive, curate îmi dau rezistență și anduranță. Dacă sesizez un gând negativ în mintea mea și îl conștientizez, apelez imediat la trei gânduri pozitive din „cutia de bomboane”. Da, putem să gândim conștient ce vrem și asta se antrenează. Cu cât sunt mai pozitive și curate cu atât picioarele se ușurează. Anduranța și gândul bun sunt tovarăși de cursă lungă!