martie 2024

Alb sau negru

Îmi plăcea să cred că sunt lucruri bune și lucruri rele. Am fost educat să cred în bine și în rău, aveam basme cu feți frumoși și zmei fioroși, mi s-a spus că sunt alimente sănătoase și nesănătoase, fapte bune și fapte rele, înfrângeri și victorii. Cumva lumea era conturată în alb și negru, cu foarte puține nuanțe de gri, tocmai de aceea, am trăit ani de zile cu spaima să nu fiu judecat sau catalogat într-un anumit fel. Îmi doream să fiu mereu personajul pozitiv, cel bun, harnic, corect, echidistant, chiar dacă, de cele mai multe ori, strădania mea se referea strict la modul cum aș putea să fiu văzut de cei din jur. Căutam mereu activități, muncă, meciuri, socializare și să-mi petrec timpul făcând ceva să fiu mândru să spun că-s foarte ocupat. Cu toate astea, petreceam foarte puțin timp cu mine însumi, timp în care să stau să mă privesc cum sunt eu de fapt, în care să-mi pot vedea calitățile, să pot să-mi identific defectele și să stau să lucrez cu mine, să-mi dezvolt potențialul.

Atunci când alerg și adun orele petrecute cu mine, mișcarea se transformă într-o stare de meditație. Antrenamentele lungi, dar și cursele, îmi oferă prilejul să stau eu cu mine și cu frământările mele, să pun la microscop pe lamelă probe din eul meu. Lucrurile privite detașat în starea pe care mi-o oferă epuizarea alergării, încep să capete un sens nou pe care în urmă cu mulți ani nu puteam deloc să-l deslușesc.

Azi realizez că lucrurile ce azi mi se par rele, odată cu trecerea timpului, devin neprețuit de bune, ce cred azi că-i bine să fac, peste un timp se dovedește că n-a fost, că înfrângerile sunt de fapt cele mai valoroase lecții și că victoriile sunt efemere și neimportante. Depinde din ce unghi privești totul și cât de sus poți să te ridici când o faci. Dacă sunt mânuit de emoție, sau dacă sunt Zen și total detașat. Am înțeles că pot să caut în orice o lecție ce-mi poate folosi și din care am de învățat, că așa cum este bine să mâncăm la fel de bine este să răbdăm și foame, că este bine să facem mișcare, dar este foarte bine să ne odihnim. Moderația și echilibrul atunci când sunt îmbrăcate de o disciplină clădită zi de zi, deschid ușa la libertate și putere.

Iubesc să alerg pe potecile din pădure

Iubesc să alerg pe potecile din pădure, chiar dacă sunt la munte sau la câmpie. Fiecare pădure are energia ei și întotdeauna m-am simțit foarte bine primit la adăpostul ei. Atunci când alerg în parc sau pe șosea, timpul trece greoi, vibrația asfaltului și a orașului se simte la fiecare pas, dar odată ce am trecut de liziera pădurii, se întâmplă o magie, timpul capătă o altă dimensiune, pașii se aștern cu grijă pe cărare, sunetele pădurii mă cuprind din toate părțile și chiar dacă se întâmplă să am căștile cu mine, respectul pe care mi-l impune pădurea, mă face să le opresc. Cred că peste 95% din alergări le fac fără muzică la căști, apelez la ele doar când sunt super extenuat fizic, pe post de doping mental, sau când depresia fuge mai tare decât gândurile și picioarele mele. În pădure muzica naturii este atât de prezentă în mine când alerg, încât timpul de multe ori nu pot să-l percep asemănător cu ceea ce trăiesc în mod normal. Pare etern și totuși trece rapid, greul devine plăcut, picioarele sunt mai ușoare, gândurile se fac mai curate cu fiecare pas.

În ultima lună am alergat mai mult pe asfalt pentru pregătirea specifică pe care o am în această perioadă și cumva m-am privat de bucuria alergării pe trail. Duminică am ieșit la alergare de anduranță, pe pădurile din nordul orașului Baia Mare. Am luat-o pe un traseu de creastă ce începe din capătul parcului Regina Maria. Am urcat prima oară 200 m diferență de nivel, până la un loc de belvedere numit Piatra Virgină, în apropiere de vârful Morgău. De aici am coborât pe Dakar 2 și la o intersecție de poteci, am făcut stânga, în urcare spre creastă, până am intrat pe traseul denumit Feriga trail. Am savurat, cu plăcere și sete de trail, fiecare pas de aproape nu mi-am dat seama cuma trecut timpul și m-am trezit pe vârful Feriga. De aici m-am decis să cobor pe traseul denumit Feriga 2 și să o iau spre cabana de vânătoare Trei Stejari. La un moment dat am observat că sunt urme proaspete și serioase de utilaje forestiere, așa că m-am hotărât să țin aceste urme și să descopăr unde duc. Intuiam că ajung tot acolo și așa a și fost. De sus, de pe cărare, la un moment dat am văzut că spre un loc de hrănire a mistreților făcut de vânători, s-a turnat un covor de piatră concasată și sincer nu mi-a picat tare bine să văd asta. De ce era nevoie de un drum pietruit în mijlocul pădurii?

Am început urcarea către vârful Elena și am observat că pe aproape toate drumurile forestiere sunt urme serioase, că se exploatează. Când m-am apropiat de vârf mi s-a pus un nod în gât. Pe versantul care nu este vizibil dinspre Baia Mare, o pădure sănătoasă cu fagi și stejari seculari a dispărut pur și simplu. S-a tăiat totul, la ras. Acum o lună am trecut pe acolo și am fost impresionat de copaci, iar acum au mai rămas doar cioate și urme de utilaje. Când ești alergător de trail, este ultimul lucru pe care vrei să-l întâlnești în tura ta. Mai ales când știi că alergi printr-o Arie Protejată Naturală, proprietatea orașului. Nu te aștepți să vezi un așa dezastru ecologic. Chiar dacă picioarele mi s-au înmuiat, mi-am continuat alergarea. Am ajuns în șaua Iricău și am luat-o în dreapta spre vârf. Aici din nou, un alt șoc: partea dreaptă a pădurii de pe traseu în întregime era marcată cu verde la rădăcină, pentru tăiere. Hectare de pădure cu arbori seculari între ei vor fi tăiați la rând fără să rămână nimic în urmă. Mi-au dat lacrimile de revoltă, furie. Oare de ce trebuie noi ca și specie să facem astfel de acte împotriva naturii? E clar că se face totul legal, din moment ce direcția silvică a marcat totul pentru tăiere. Mi-am dus la capăt antrenamentul chiar dacă mental trăisem un șoc. Mai aveam încă 20 de kilometri de alergat din acest punct așa că am ales să fac patru bucle de Dakar pentru că n-am mai îndrăznit să ies pe alte culmi și creste, de frica a ce aș putea găsi.

Îmi doresc să înțelegem cât mai mulți importanța pădurii și să-i respectăm viața. E casa unei mari diversități de viețuitoare și plămânul nostru. E locul care filtrează apa pe care o bem și o depozitează cu chibzuință în subterane, pentru ca noi să o avem și atunci când nu plouă. Atrage ploile când norii trec, ne oferă loc de relaxare și recreație, este liniștea multora dintre noi sau templul de rugăciune pentru alții. Poate e o listă cu mii de argumente științifice de ce este benefică pădurea, dar din limitare și necunoaștere, n-am cum să o scriu. Mi-aș dori să promovăm fiecare mai mult respect față de natură și să învățam într-un mod responsabil să-i utilizăm resursele.

PS: Îți pasă de natură, pădure? Distribuie acest articol și universul te va răsplăti!

Cu ce om e cel mai greu de lucrat?

De-a lungul timpului am avut ocazia să lucrez cu mulți oameni și să-i ghidez sau să-i conduc. În armată am avut pentru prima oară soldați în subordine, că așa e armata, apoi am lucrat în vânzări și relaționare cu clienții, după asta m-am super implicat în managementul, dar mai ales în leadershipul unei afaceri, unde aveam o echipă de peste 200 de colegi, au urmat apoi ani de zile în care am lucrat ca și business trainer. Chiar dacă îmi place mult să lucrez cu omul, acest lucru este foarte dificil. Fiecare este unic, vede lumea prin prisma experienței lui, înțelege lumea cum vrea el să o înțeleagă. Să faci pe cineva să urmeze un drum este complicat și necesită o doză mare de implicare și de efort. Credeam și eram sigur că munca cu omul e cea mai grea muncă pe care am făcut-o.
Viața m-a purtat pe drumul ei și m-a dus către alergare. Ajungând să mă pregătesc pentru curse de peste 100 km, m-am trezit într-o postură inedită: să fiu nevoit să lucrez cu mine însumi. Vorba unui prieten, „ce fain ar fi să fie toți oamenii ca mine, ce bine ne-am înțelege”. Contrar acestei spuse, acum pot să afirm că e cea mai grea muncă, munca cu mine însumi. Trebuie să am luciditatea să mă uit cu adevărat cine sunt, să constat că trebuie zilnic, în mai multe aspecte ale vieții, să-mi înfrânez pornirile. De ce e greu? Pentru că eu cu mine sunt bun, iertător, înțelegător, permisiv, tolerant. Sunt așa cum cred că ar fi bine să fiu cu toți cei din jurul meu. Ca să pot să fiu mai bun ca ieri, am totuși nevoie de disciplină și consistență. Până și bunătatea își schimbă forma lucrând cu mine. Nu sunt deloc bun dacă accept să mă culc mai târziu, nici dacă îmi dau voie să mă înfrupt cu dulcele preferat, să beau ce simt nevoia și când poftesc, să fentez o ieșire la alergat și lista poate continua. Bunătatea, când vrei să fii mai bun, e însoțită de severitate și disciplină. Acea severitate pe care o are un părinte cu adevărat iubitor care vrea ca odrasla lui să rămână fericită, să crească sănătos, să se dezvolte armonios. Am înțeles în sfârșit afirmația din sec V î.Hr. a lui Lao Tzu, care spunea așa: „Cel care îi cucerește pe alții este puternic, dar cel care se cucerește pe sine este atotputernic”.

Un antrenament foarte reușit

Valoarea unui antrenament este dată de câte lucruri reușim să învățăm din el. Sâmbătă, 16 martie 2024, am avut un antrenament deosebit de valoros, antrenamentul de test pentru cursa din 3 mai, Ultrabalaton. Totul a decurs perfect, așa cum trebuie să decurgă un antrenament bun, adică să funcționeze cât mai prost toate aspectele:
1. În noaptea anterioară acestui antrenament, care trebuia să aibă 12 ore, abia am putut închide
un ochi. M-am trezit mai obosit decât m-am culcat, cu un body battery de doar 20%. Scorul pe care mi l-a dat ceasul Garmin pentru somn a fost de 37, cel mai mic scor pentru somn din data de 15 Octombrie încoace. M-am simțit exact ca și când urmează să încep antrenamentul direct de la kilometrul 80.
2. Antrenamentul trebuia să-l fac împreună cu un alt sportiv și să avem și echipă de suport, dar așa cum îi stă bine la reușita unei experiențe super utile, între timp s-au evaporat și alergătorul, și echipa de suport.
3. Vremea a fost ideală și echipamentul pe care l-am purtat s-a dovedit perfect. N-am avut nici o iritație și o să-l pot purta cu plăcere în timpul cursei.
4. Gelurile pe care le-am folosit mi-au provocat un adevărat deranj intestinal. Chiar dacă a fost senin în majoritatea timpului, îmi auzeam zgomotele produse de intestine în abdomen și aveam impresia că vine furtuna. Cu siguranță tipul acesta de geluri n-am să-l pot utiliza în cursă deși până anul trecut funcționa pentru mine perfect.
5. Hidratarea a mers minunat și băutura izotonică preparată de mine, din citrice, s-a dovedit încă o dată superioară oricăror băuturi izotonice din comerț.
6. Ritmul în care am pornit, de 6:30-6:50 min/km este foarte bun pentru cursă dar este mult prea lent pentru a-l utiliza încă de la începutul ei. Deși am alergat 53 de kilometri în 6 ore și 37 de minute, n-am reușit să-mi dau drumul la picioare și pulsul a rămas atât de jos, că pe alocuri, aveam impresia că stau tolănit pe canapea. Am avut un puls maxim de 124BPM și un puls mediu de 112BPM. Cu siguranță în cursă am să pornesc un pic mai cu zvâc să nu intru în starea de somnolență ce am avut-o la alergare.
7. La kilometrul 53, ținând cont că nutriția nu a funcționat și că riscam să fac mai mult rău decât bine, m-am decis să întrerup alergarea. Dezamăgirea că nu l-am putut duce la capăt a fost o altă lecție prețioasă pe care trebuia să o iau în acest ciclu de pregătire.
La o noapte distanță și un somn relativ odihnitor, mă simt foarte recunoscător cum a ieșit
acest antrenament. A fost suficient de lung cât să învăț maxim din el, a fost presărat de dificultăți și chiar dacă a fost într-un ritm somnolent, a fost al doilea cel mai rapid ritm al meu pe distanța de 50 de km de când alerg.

Alergatul de dimineață, departe ajunge

Atunci când am început să alerg, de obicei o făceam după-amiază sau mai degrabă, seara. Eram în perioada când mereu spuneam că nu am timp chiar dacă, exact ca și acum, ziua avea tot 24 de ore. Poate cunoști și tu pe cineva care n-are niciodată timp. Știi, acele persoane care se sacrifică pentru binele universal, trăiesc ca și niște eroi pentru noi toți?! Cam asta eram și eu, un fel de super erou mereu ocupat. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, n-am fost niciodată erou, darămite supererou. Eram un ignorant, cu un ego uriaș, ce mă credeam foarte ocupat cu activitățile cotidiene și cu recompense ce credeam că o să mă facă fericit. Pe lângă asta, pierdeam enorm de mult timp din puținul timp liber, pe rețelele sociale, în fața televizorului, vizionând filme sau jucându-mă pe PlayStation. Așa cum sunt și acele persoane pe care tu le cunoști și mai mereu n- au timp. O activitate nouă, ca și alergatul, ocupă deci timpul de seară, la rând după celelalte lucruri, mult mai importante.
Apoi, cu trecerea anilor, am reușit să cern gunoiul de lucrurile cu adevărat importante: am renunțat la muncă în exces, la uitatul la televizor, rețele sociale, jucatul pe PlayStation și socializarea, de dragul vremurilor trecute, prin restaurante sau crâșme. M-am trezit stăpân pe timpul meu și am înțeles că alegerile noastre zilnice ne definesc fericirea.
Alergatul și-a făcut loc la prima oră a zilei pentru mine. A fost poate alegerea cea mai înțeleaptă din viața mea. De ce?
Pentru că oricât de morocănos m-aș trezi, după o alergare întotdeauna un zâmbet, uneori tâmp, se agață de fața mea și de regulă acolo rămâne întreaga zi. Metabolismul meu se activează de când mă trezesc, și de la 113,5 kg, am ajuns să am azi, 79 kg. Am privilegiul să observ zilnic momentul magic al răsăritului și realizez recunoștința pe care trebuie să o arăt universului pentru darul vieții. Mă întâlnesc zilnic cu alți alergători care îmi fac mereu ziua mai bună. Îmi curăț gândurile și reușesc să-mi organizez eficient, nu eficace, toată ziua. Pe lângă asta, aproape de fiecare dată, găsesc soluții la întrebările ce mă frământă. Toate astea mi se trag pentru că îmi fac timp să ies dimineața la alergat. Și chiar dacă nu se întâmplă dimineața, ieșitul din casă, înaintea răsăritului, m-a cadorisit și cu un program de somn ce prinde întotdeauna orele de aur.
Da, alergatul de dimineață departe ajunge!

Cea mai importantă parte dintr-un antrenament

Care este oare cea mai importantă parte dintr-un antrenament și cum trebuie executată? O întrebare ce m-a frământat o vreme și al cărei răspuns l-am aflat în mai multe cărți și cursuri de performanță sportivă. Contrar așteptărilor mele, este partea cea mai ușoară și mai simplă, care necesită cel mai puțin efort și este legată mai mult de propria disciplină. Durează cel mai mult dintre toate fazele și fără de ea, antrenamentul nu-și mai are sensul. După ce ai efectuat această etapă începi să fii cu adevărat antrenat. Da, este chiar surprinzătoare importanța acestei părți, pentru că ea este somnul.

Un antrenament bun devine cu adevărat bine executat când are parte de un somn bun, odihnitor și de calitate. Efortul propriu zis, stresul provocat organismului, alergarea sau exercițiile de forță, vor stimula organismul nostru să se pregătească pentru ca data viitoare să fie mai pregătit și să poată face față mai ușor unui stres similar. Are nevoie de “materiale de construcție”, proteine, minerale, vitamine și energie (glucide și lipide) pentru a începe reconstrucția necesară pe „șantierul” nou format de exercițiu fizic. O alimentație echilibrată, sănătoasă și potrivită va asigura aceste materiale, dar ce este important că „lucrările” au loc într-o proporție covârșitoare doar atunci când dormim. Dacă sărim peste somn toate „materialele” vor pleca în „depozit” sau vor servi drept carburant. Așa că este foarte important să le dăm timp „constructorilor” să facă lucrarea.

Dacă dormim între șapte ore și jumătate și opt ore și jumătate, organismul nostru va avea suficient timp să facă marea parte a lucrărilor de pe șantier și noi vom fi pregătiți, antrenați pentru un efort fizic similar celui care a deschis șantierul. Este foarte importantă ora la care adormim. Ciclul nostru circadian favorizează producerea unor hormoni de regenerare și de creștere ce se produc strict în timpul somnului și doar în „orele de aur”, adică între orele 21:00 și 24:00. Dacă noi adormim doar după ora 23:30 degeaba vom dormi cele opt ore necesare pentru refacere pentru că nu vom beneficia și de „armătura” dată de acești hormoni. În loc de o lucrare solidă și trainică vom obține mai mult o zugrăveală.

Să aflu toate aceste lucruri pentru mine a reprezentat o schimbare de viziune. Am realizat că trebuie să fiu mai disciplinat, să-mi fac o igienă a vieții și să pun accentul principal pe refacere și recuperare. Mi-am dat seama de importanța somnului și după ce am început să profit de orele de aur și de beneficiile unui somn de calitate, alergările au devenit mai ușoare și starea de bine date de ele s-a multiplicat. Ce zici, ai acordat importanță acestei părți de antrenament?

Motivație sau disciplină

De mic copil visam cu ochii deschiși. Îmi plăcea să „mă transform” într-un super erou, super sportiv sau un supraom. Dacă aveam de mers dintr-o parte în alta a orașului după pâine, înainte de revoluție era un sport pe care lumea îl practica cu consecvență, mă trezeam că am ajuns, pierdut în visare, fără să realizez cum a trecut timpul și distanța. Trecerea anilor nu m-a împiedicat să visez și să-mi doresc să ating anumite obiective. Consider că este vital pentru sănătatea mintală să am obiective sau un scop. Să trăiești fără scop este ca și o călătorie în ocean fără instrumente de navigație, fără nici un simț de orientare. Pe termen scurt poate părea o aventură, are farmecul ei această libertate a hazardului, dar pe termen lung duce la plafonare și la dezorientare. Nu mai știu cine sunt și ce-mi doresc de la viață.
Motivația este un instrument foarte puternic să ne atingem scopurile dar ea este fluctuantă. Azi poți să ai impresia că poți muta munții din loc, iar mâine te întrebi ce sens are totul. Atunci când alergi un ultramaraton este asemeni vieții de zi cu zi, iei startul foarte motivat, apoi realitatea vine cu dificultăți, pașii nu merg așa cum ți-ai imaginat, traseul este mai imprevizibil decât ai crezut, vremea este capricioasă și ajungi să te simți singur și demotivat. „Ce caut eu aici?”, „De ce fac eu asta?”, „Care-i scopul acestui chin?”, „Eu nu puteam să alerg ca orice om un cros sau un semimaraton?”. Tipul acesta de întrebări se repetă la nesfârșit în mintea mea, și ca să fie tabloul complet, mă întâlnesc cu alți alergători pe care-i aud întrebându-se cu voce tare aceleași lucruri. Ce mai poate face motivația acum? De unde izbutesc să o activez? Răspunsul este simplu. De nicăieri. Motivația este ca și vremea, variabilă. Pe ea nu trebuie să mă bazez. Ea poate să fie un ajutor, o pală de vânt în velă, dar nu ea este forța care trebuie să mă miște spre atingerea obiectivelor.
Disciplina este un motor cu energie nelimitată. Este precum mișcarea de rotație a pământului, indiferent de vreme, anotimp, an sau orice alt factor, va fi la fel de exactă și va dura mereu 23 de ore, 56 de minute și 4 secunde. Dar disciplina se construiește foarte anevoios și greu. Nu ne naștem cu ea, nu ne place să o exersăm, e greu de controlat, este urcușul cel mai abrupt și mai lung, nu oferă deloc plăcere. Este foarte ușor să fiu mai bun decât altcineva pentru că mereu există oameni mai slabi, dar este foarte greu să fiu mai bun ca mine. Să-mi înving comoditatea, poftele, plăcerile. Să fac ce trebuie făcut, indiferent de energie și de chef. Pe măsură ce disciplina a devenit parte din modul meu de a trăi, realizez că dincolo de greutatea ei se deschide o poartă nemărginită de putere, dar și de libertate. Pe acest drum pot să visez la fel ca și în copilărie, pot să devin mai bun ca mine în fiecare zi, pot să duc la capăt un ultramaraton, pot să mă aventurez mereu spre alte provocări.
Disciplina este virtutea marilor campionii și a celor care au reușit să schimbe lumea. Nu mă voi trezi niciodată peste noapte și voi ajunge performer într-un domeniu, oricât de mare talent aș fi. Edison a găsit 10.000 de modalități prin care nu se poate face un bec să funcționeze și abia a 10.001 oară a găsit o metodă prin care becul a funcționat. Becul inventat de el a funcționat și a schimbat vremurile, dar în comparație cu becurile făcute după, va fi mereu inferior. Ce azi este extraordinar, mâine o să fie banal iar poimâine va fi uitat. Așa este și motivația. Nu te plânge că ești demotivat, bucură-te că ai oportunitatea să te disciplinezi!

Sunt bune scurtăturile?

Nu am timp! Vreau să ajung cât mai repede! Sunt foarte ocupat! Vreau să găsesc o scurtătură! Eu plătesc să pot mai repede! Eu nu am răbdare! Viața mea e complicată! La mine nu este așa de simplu! Mă grăbesc să rezolv cât mai rapid!

Oare câte din afirmațiile de mai sus sunt prezente mai mereu în gândurile tale? Eu pe toate le-am experimentat, și concomitent, și rând pe rând. Trăim într-o societate care este dresată să fie mereu nemulțumită de ce are pentru că este modalitatea cea mai simplă prin care poți să exploatezi omul prin propria voință, să-l faci mereu să fie dispus să muncească pentru mai mulți bani și mai multe bunuri care se dovedesc de cele mai multe ori inutile sau mult prea multe, decât să acopere o nevoie de bază. Am auzit de multe ori: „la valoarea mea, eu trăiesc la un anumit standard”. Știrile sunt astfel prezentate să ne dea mereu impresia că suntem în criză de timp, religia ne prezintă de mii de ani că sfârșitul lumii este aproape, trăim mereu la margine de prăpastie, vine mereu apocalipsa!

De când alerg am ieșit din această bulă și timpul petrecut în natură mi-a arătat că universul nu se grăbește nicăieri. Natura își urmează firesc cursul cu vremea ei schimbătoare, cu gravitația ei constantă și mișcarea ei de revoluție în jurul pământului. Primăvară, vară, toamnă, iarnă, ani reci, ani călduroși, ani secetoși, ani ploioși, zile lungi, zile scurte, luminoase sau mohorâte. Toate înaintează constant în timp într-o formă spiralată și niciodată, chiar dacă unele lucruri par ciclice, nu ne mai întoarcem într-un punct în care am fost vreodată.

Am învățat că nu sunt bune scurtăturile. Că dacă o iei pe calea cea mai scurtă riști mereu să te accidentezi. Iar atunci când obții un lucru fără să-i înțelegi cu adevărat sensul, nu o să-l și trăiești cu adevărat. Cine îți promite că vei obține succes rapid de fapt nu-l interesează succesul tău, ci doar profitul și faima lui, că viteza nu înseamnă consistență, că rapid nu înseamnă longeviv.

Azi am timp, nu mă grăbesc nicăieri, sunt mereu disponibil, îmi plac căile lungi, mă aștept ca procesele de evoluție să dureze, am răbdare, viața mea s-a simplificat, la mine chiar totul e simplu, de ce să rezolv totul rapid? Pentru că procesul prin care te trece alergarea de anduranță este asemănător unei stări de meditație. Te face să vezi lucrurile simplificat, să realizezi că totul ține de ce alegi să faci, te bucuri și ești recunoscător pentru fiecare zi în parte.

Alergatul nu slăbește!

Sunt gurmand, îmi place să mănânc și ani de zile, acest lucru și-a lăsat amprenta asupra mea. Îmi place și vinul bun dar și berea și din fericire am reușit mereu să gestionez consumul lor fără să abuzez. Alegând să duc un stil de viață sănătos, de fapt „alergând”, două mari plăceri, mâncatul și băutul, încet, încet au fost nevoite să capete o altă formă.

Credeam mereu că mișcarea și caloriile consumate combinate cu un stil de viață activ, sunt suficiente cât să ajung la o greutate normală sau de ce nu, ideală. Și din ceea ce credeam eu, practica a dovedit-o ca fiind total diferită. În 2013, 2014 când am început să fac sport, am avut grijă la cât și ce mănânc. Am slăbit considerabil, de la peste 125 de kilograme am ajuns la 82 de kg în mai puțin de doi ani. Apoi, treptat, am zis că dacă alerg aproape zilnic, muncesc fizic pe lângă casă (stăteam la țară într-o casă țărănească în acea perioadă), fac ture lungi cu bicicleta, nu mai este nevoie să acord o atât de mare importanță cantității și calității mâncării pe care o consum. Cu un volum mediu de 30-40 de kilometri alergați pe săptămână, cu 50 de kilometri făcuți cu bicicleta, tuns de iarbă săptămânal, crăpat de lemne și alte activități fizice ce însumau un minim de 30.000 de pași pe zi, am reușit ca în Ianuarie 2020 să ating 113,5 kg. Da, un stil de viață activ nu a fost suficient să nu iau în greutate. Apoi mi-am instalat aplicația myfitnesspal și iar am dat atenție cântarului. Nu cel care-mi măsura greutatea, ci cântarului de bucătărie cu care îmi măsuram fiecare masă. Bineînțeles că au apărut și rezultatele, și în aprilie 2022, aveam din nou 84 de kilograme. S-au topit 30 de kilograme și de aproape un an de zile trecusem de la jogging, la antrenamente de alergare. Am ajuns la un volum de 4000 de kilometri pe an alergați și eram ferm convins că pot să mănânc oricât de acum înainte pentru că nu mai am cum să mai cresc în greutate. Așa că am pus pe pauză cântarul, și cel de bucătărie și cel corporal, mi-am văzut conștiincios de antrenamente și de curse. În octombrie 2023, anul trecut, am ajuns să alerg într-o cursă de 100 de mile cu 97 de kilograme. Bineînțeles că n-am dus-o până la capăt. Am avut niște probleme digestive și n-am putut deloc să mă alimentez după primele patru ore și după 12 ore de cursă, m-am retras. Realizasem că totul mi se trage de la lingură, cum ar zice bunica mea. Așa că după această cursă, mi-am luat o pauză de ieșire controlată din formă, și am meditat la planul de antrenament pentru anul 2024. Ce concluzii am tras? Viața trebuie să fie un amestec de lucruri moderate, chiar și moderația uneori trebuie „luată” cu moderație. Alergatul, sportul în general, efortul fizic intens sau aerob, nu slăbește! Dar practicând sport mă pot disciplina suficient de tare încât să ajung să mănânc sănătos și suficient, să pot să acord timpul cuvenit recuperării și somnului, să transform totul într-un nou stil de viață cu obiceiuri care duc convergent toate în aceeași direcție. Așa cum viciile se leagă unele de altele, cum un pahar de alcool cere și o țigară, o stare de beție cere și o aventură, o zi petrecută leagă și o noapte și lista poate continua, așa și un obicei sănătos poate atrage alte obiceiuri sănătoase. Ce este diferit, e că spre viciu poți aluneca ușor, fără să depui nici un efort, dar drumul spre un stil de viață sănătos și moderat este precum un traseu de alergare montană, plin de urcări și coborâri dificile, cu părți foarte tehnice și periculoase și zone de belvedere relaxante și dătătoare de energie.

Cum execut corect un antrenament de alergare

Pentru că foarte mulți alergători mă întreabă mereu dacă nu mă dor genunchii, dacă mă mai țin articulațiile, ce fac să nu mă accidentez, cum pot să alerg atât de mult timp, m-am gândit să scriu un articol despre asta. Eu sunt un alergător amator de anduranță, nu sunt nici sportiv profesionist și nici antrenor de alergare. Ce urmează să scriu aplic pe mine, de peste zece ani și la rândul meu aceste lucruri le-am învățat de-a lungul timpului din cărți și de la antrenorii cu care am colaborat într-o formă sau alta.
Dacă ești și tu un alergător amator, informațiile pe care o să le citești te vor ajuta să îți execuți cât mai corect antrenamentele și îți vor reduce și ție riscul de accidentări. Bineînțeles că doar dacă ai să aplici ce ai învățat:
1. Dacă sunt nedormit, obosit și epuizat fizic, nu merg la alergat.
2. Înainte de orice alergare, grea, ușoară, scurtă sau lungă, fac o plimbare de cel puțin zece minute. La fel și după. Când trecem de la starea de repaus fizic la o activitate fizică este bine să acomodăm treptat și ușor organismul la efort. Mersul pe jos este cea mai ușoară și naturală formă de acomodare. Eu stau la un kilometru de parcul unde alerg în majoritatea dăților și prefer să merg până acolo. Fac economie la benzină, poluez mai puțin, nu încarc traficul și îmi fac și prima încălzire.
3. Întotdeauna fac o încălzire înainte de alergarea propriu zisă. Fascia care învelește musculatura, tendoanele și oasele dar și fiecare organ în parte, atunci când este în starea de repaus, este vâscoasă și rigidă. La fel sunt și tendoanele și articulațiile noastre. Atunci când ne facem o încălzire de cel puțin 12 minute, ele vor deveni elastice și foarte puțin casante, deci vor fi pregătite pentru un exercițiu fizic intens, așa cum este alergarea. Eu la vârsta de 25 de ani, am intrat la un meci de fotbal cu prietenii total neîncălzit, direct de la volan și la prima alergare mi- am fracturat meniscul de la piciorul stâng. Am fost nevoit să apelez la o intervenție chirurgicală prin care să-l îndepărtez. Da, alerg atâția kilometri fără menisc la un picior. A fost o lecție dureroasă pe care mi-am luat-o pe pielea mea și tocmai de acea nu mai sar niciodată peste încălzire. Pentru o alergare ușoară, jogging sau pentru o alergare pe care am să o fac fără intervale de alergare în forță, drept încălzire, alerg cât se poate de ușor, cu o cadență cât de mare, asemănătoare unui joc de glezne. Timp de un sfert de oră alerg astfel încât să pot respira tot timpul pe nas și să nu am niciodată o viteză mare sau nici măcar medie. Pur și simplu alerg încet. Fiecare persoană își cunoaște viteza proprie și trebuie să se adapteze la el însuși. N-am să dau un pace, deoarece inclusiv aceeași persoană e diferită de la o zi la alta. Între indivizi diferențele sunt remarcabile, tocmai de aceea este importat să nu ne comparăm niciodată cu nimeni. Atunci când urmează antrenamente în forță, cu intervale, sprinturi, alergări în pantă, după 12-15 minute de alergare de încălzire, execut și zece minute de școala alergării. Cu o căutare pe YouTube ai să găsești și tu nenumărate clipuri de cum se execută școala alergării. Așa am învățat și eu.
4. În timpul alergării este important să te echipezi corespunzător pentru a nu transpira în exces. Dacă ai posibilitatea, să te hidratezi pe întreaga durată a antrenamentului. De ce? Pentru că atunci când te deshidratezi, fibra musculară devine casantă și la o contracție puternică se poate rupe cu ușurință. Am văzut mulți care aleargă înfofoliți ca „să slăbească, să topească grăsimea”. E foarte greșit, dar mai ales periculos, să faci asta. Iar grăsimea omului nu-i nevoie să o topim. Țesutul nostru adipos, stratul nostru de grăsime este mereu lichid, cât timp trăim. Noi nu avem slănină, avem depozite de țesut adipos în formă lichidă. Organismul le poate accesa oricând ușor atunci când are nevoie de ele.
5. După antrenamentul de alergare propriu zis, întotdeauna mai alerg încă minim zece minute la o intensitate din ce în ce mai mică, astfel încât în ultimele trei, cinci minute, de regulă am o viteză asemănătoare cu cea a unui mers rapid. La primul meu semimaraton de șosea, după linia de finish m-am oprit brusc deși mi-am terminat cursa în forță și, fără să glumesc, am început să văd steluțe verzi. După m-am documentat și am aflat că niciodată nu e voie să terminăm o alergare în forță. Eu până atunci, în foarte multe cazuri, chiar asta făceam. Trăgeam tare să-mi termin distanța și scoteam din mine și ultimele resurse pentru un ultim sprint. Nu știam că mă expun riscului de accident vascular cerebral, o orbire temporară sau chiar unui infarct miocardic gratuit. Da, alergă ușor ultimele minute pentru a coborî pulsul cât mai jos și a adapta organismul treptat la starea de repaus. Așa cum avem nevoie de încălzire, avem în aceeași măsură nevoie de răcorire.
6. În primele zece minute după fiecare antrenament este foarte bine să luam o gustare proteică. O masă care să ne asigure un minim de 15 grame de proteină, pentru a ajuta organismul să se refacă cât mai rapid, sănătos și ușor după exercițiul fizic. Dacă corpul nu are la îndemână proteina necesară, el va lua cele mai bune celule proteice din propriul corp și va repara ce e stricat. În loc să avem un câștig după antrenament, ne vom alege cu o pierdere.
7. Cel mai important lucru după fiecare antrenament este somnul. Exercițiul fizic este stresul pe care îl dăm la organism, dar progresul, adaptarea la efort, se face practic tocmai atunci când dormim și ne recuperăm. Devenim antrenați doar în timpul somnului de după antrenament. Deși am încercat să simplific cât mai mult cum se execută corect o alergare, tot a ieșit foarte mult. Sper că ce am scris o să te ajute și pe tine să alergi cât mai mult și din ce în ce mai sănătos, mii și mii de kilometri!