De mic copil visam cu ochii deschiși. Îmi plăcea să „mă transform” într-un super erou, super sportiv sau un supraom. Dacă aveam de mers dintr-o parte în alta a orașului după pâine, înainte de revoluție era un sport pe care lumea îl practica cu consecvență, mă trezeam că am ajuns, pierdut în visare, fără să realizez cum a trecut timpul și distanța. Trecerea anilor nu m-a împiedicat să visez și să-mi doresc să ating anumite obiective. Consider că este vital pentru sănătatea mintală să am obiective sau un scop. Să trăiești fără scop este ca și o călătorie în ocean fără instrumente de navigație, fără nici un simț de orientare. Pe termen scurt poate părea o aventură, are farmecul ei această libertate a hazardului, dar pe termen lung duce la plafonare și la dezorientare. Nu mai știu cine sunt și ce-mi doresc de la viață.
Motivația este un instrument foarte puternic să ne atingem scopurile dar ea este fluctuantă. Azi poți să ai impresia că poți muta munții din loc, iar mâine te întrebi ce sens are totul. Atunci când alergi un ultramaraton este asemeni vieții de zi cu zi, iei startul foarte motivat, apoi realitatea vine cu dificultăți, pașii nu merg așa cum ți-ai imaginat, traseul este mai imprevizibil decât ai crezut, vremea este capricioasă și ajungi să te simți singur și demotivat. „Ce caut eu aici?”, „De ce fac eu asta?”, „Care-i scopul acestui chin?”, „Eu nu puteam să alerg ca orice om un cros sau un semimaraton?”. Tipul acesta de întrebări se repetă la nesfârșit în mintea mea, și ca să fie tabloul complet, mă întâlnesc cu alți alergători pe care-i aud întrebându-se cu voce tare aceleași lucruri. Ce mai poate face motivația acum? De unde izbutesc să o activez? Răspunsul este simplu. De nicăieri. Motivația este ca și vremea, variabilă. Pe ea nu trebuie să mă bazez. Ea poate să fie un ajutor, o pală de vânt în velă, dar nu ea este forța care trebuie să mă miște spre atingerea obiectivelor.
Disciplina este un motor cu energie nelimitată. Este precum mișcarea de rotație a pământului, indiferent de vreme, anotimp, an sau orice alt factor, va fi la fel de exactă și va dura mereu 23 de ore, 56 de minute și 4 secunde. Dar disciplina se construiește foarte anevoios și greu. Nu ne naștem cu ea, nu ne place să o exersăm, e greu de controlat, este urcușul cel mai abrupt și mai lung, nu oferă deloc plăcere. Este foarte ușor să fiu mai bun decât altcineva pentru că mereu există oameni mai slabi, dar este foarte greu să fiu mai bun ca mine. Să-mi înving comoditatea, poftele, plăcerile. Să fac ce trebuie făcut, indiferent de energie și de chef. Pe măsură ce disciplina a devenit parte din modul meu de a trăi, realizez că dincolo de greutatea ei se deschide o poartă nemărginită de putere, dar și de libertate. Pe acest drum pot să visez la fel ca și în copilărie, pot să devin mai bun ca mine în fiecare zi, pot să duc la capăt un ultramaraton, pot să mă aventurez mereu spre alte provocări.
Disciplina este virtutea marilor campionii și a celor care au reușit să schimbe lumea. Nu mă voi trezi niciodată peste noapte și voi ajunge performer într-un domeniu, oricât de mare talent aș fi. Edison a găsit 10.000 de modalități prin care nu se poate face un bec să funcționeze și abia a 10.001 oară a găsit o metodă prin care becul a funcționat. Becul inventat de el a funcționat și a schimbat vremurile, dar în comparație cu becurile făcute după, va fi mereu inferior. Ce azi este extraordinar, mâine o să fie banal iar poimâine va fi uitat. Așa este și motivația. Nu te plânge că ești demotivat, bucură-te că ai oportunitatea să te disciplinezi!
Etichetă: motivatie
Cum am să îmbătrânesc? Pot să știu asta?
În cartea „Născuți pentru a alerga” de Christopher McDougall am citit că o echipă de oameni de știință de la univresitățiile Harvard și Utah au identificat până în anul 2004 douăzeci și patru de caracteristici ale corpului uman utile doar alergării pe distanțe lungi, cele mai importante trei dintre ele sunt: tendonul lui Ahile, ligamentul nucal și supra-dezvoltarea mușchilor fesieri. Probabil că azi sunt dovedite mai multe modificări fiziologice în favoarea argumentului că suntem „născuți alergători”.
Pentru mine cel mai important argument să alerg este să-mi privesc proprii părinți. Genetic e clar că am să-i moștenesc și dacă aleg să duc o viață asemănătoare cu cea pe care o duc ei am toate șansele să retrăiesc viața lor. Cred că orice om vrea să știe cum va arată la bătrânețe (sau dacă o să aibă parte de ea) trebuie să se uite la părinții lui. Sunt mulțumit de ce văd? Vreau același lucru pentru mine?
Filtrând realitatea prin prisma acestor întrebări am realizat că vreau să fac o schimbare în linia mea. Eu nu-mi doresc să îmbătrânesc bazându-mă pe medicamente, eu nu aspir să ies în pensie de boală de tânăr, eu vreau să am energie să ies mereu în natură pe propriile picioare. Știind ce beneficii are alergarea atât pe termen scurt dar și pe termen lung consider că este acel obicei care mă ajută să fac schimbarea.
Alergarea de anduranță m-a învățat și e a ceva, că trebuie să rămân mereu curios , conștient că oricât de multe lucruri ajung să cunosc se vor deschide o imensitate de orizonturi pe care nu le voi înțelege fără studiu. Spunea cineva că cu cât știu mai multe realizez cât sunt de prost, iar altundeva am citit asemănarea dintre un om mort și unul prost, în ambele cazuri le este greu doar celor din jur pentru că persoanele în cauză nu simt nimic. Da, sunt suficiente argumente să ies să alerg de câte ori am ocazia și să-mi formez o disciplină puternică. Disciplina se construiește zi cu zi și cu cât e mai puternică mă ajută să ies în zilele în care îmi lipsește motivația cu desăvârșire.