Categorie: sănătate mintală

Alerg, viața este simplă

Viața este foarte simplă. Din nefericire suntem tentați să o complicăm și să credem că dacă este complexă, atunci vom trăi extraordinar în această lume. Alergarea m-a învățat că nu este așa. De aproximativ trei luni, alerg la fiecare antrenament doar cu respirație nazală și practic re-învăț cum se respiră, la 46 de ani trecuți. Am mai scris de asta, și cu cât trece timpul, sunt tot mai fascinat de efectul benefic pe care îl are o respirație corectă. Am reușit să fac inclusiv intervale de alergare în pantă, lungi de 150 de metri, cu un pace mult peste ritmul meu de maraton, și am respirat doar pe nas. A fost parcă, pentru prima dată în viața mea, când am simțit forța plămânilor mei. Și m-am bucurat.

Acum mi-e simplu să gândesc că alergarea începe cu respirația. Da, dacă vine după un somn bun. Apoi, ține de cât de bine mă hidratez, de cât de bine mă realimentez cu carbohidrați și săruri dacă sunt alergări lungi. Contează cum închei alergarea și îmi fac răcorirea, iar alimentația de recuperare este esențială. Și iar somn, respirație, hidratare, nutriție, răcorire și recuperare. În acest mod mă concentrez pe ce am de făcut și mă felicit pentru tot ce am reușit. Orice este făcut, este infinit de mult față de nimic. Simplu, nu? Așa se naște consecvența.

La fel și în viață, sunt lucruri care se întâmplă și nu le pot controla (99,9%), o mică parte țin de micile mele decizii zilnice și sunt în totalitate la îndemâna mea. Sunt lucruri pe care le pot influența, negativ sau pozitiv în funcție de atitudinea mea. E clar că dacă mă plâng de cei din jur, de societate și de întâmplări, influența mea va fi tot negativă și se va întoarce tot împotriva mea, așa că e mai simplu să mă strădui sârguincios să privesc senin „spectacolul” vieții din jur, să accept așa cum e și să ofer o doză de bine atunci când pot. Doar așa am și eu șanse să primesc ceva înapoi. Respiră, e minunat!

Anduranța, răbdarea și alergarea

Anduranța este capacitatea de a rezista dorinței de a mă opri din alergare. Tibi Ușeriu mi-a scris un autograf pe cartea lui, 27 de pași, în care zice așa: „Atunci când nu mai poți, mai poți puțin!” Întotdeauna creierul meu, indiferent de distanța pe care o alerg, strigă nebunește către minte, că este timpul să mă opresc. El nu are nici un motiv să suporte antrenamentele mele și îi place să supraviețuiască doar pe moment. Iubește confortul, răsfățul, odihna și este orientat pe plăcere. În schimb, mintea mea este cea care știe din experiențele trăite până acum, că alergarea îmi face bine. Endorfinele și dopamina care sunt eliberate de organism, în timpul dar și după fiecare „stres fizic” voluntar, îmi dau energie și bună dispoziție pentru întreagă zi. Rațiunea este cea care conștientizează asta și mă ajută mereu să fac alegerea potrivită. Și pentru a avea o relație bună cu creierul meu, de fiecare dată când fac un antrenament, mă felicit pentru ca am făcut-o. Cu cât mi-a fost mai lene atunci când m-am apucat de antrenament, cu atât cuvintele de laudă de după sunt mai încărcate de apreciere. Cu cât m-am mișcat mai greu și anevoios, cu atât mă felicit mai tare; pentru că cu cât starea de confort este mai puternică și stabilă, cu atât să ies din ea și să fac ceva, reprezintă o realizare mai mare. În felul acesta îmi recompensez neuronii cu dopamină și îi fac să se simtă bine și importanți. Ei știu atunci când încep o nouă sesiune de antrenament că la final își vor primi recompensa. E o metodă foarte simplă dar extrem de eficientă de a-mi crește anduranța și de a-mi exersa zilnic răbdarea. Răbdarea este capacitatea de a tolera ceva neplăcut pentru o anumită perioadă de timp și dacă nu o exersez zilnic, ea cu siguranță scade și la un moment dat, chiar va dispărea, și știu că ea este cel mai important „mușchi al anduranței”. Din proprie experiență am constatat că abilitățile noastre se interconectează: dacă am răbdare să citesc o carte, o să am mai mare răbdare atunci când alerg; dacă am răbdare într-o situație de tensiune emoțională, voi avea și atunci când mă simt mizerabil (exemplele pot continua) și am reușit cu această mentalitate să creez din fiecare moment „neplăcut” o oportunitate de a antrena răbdarea. Apoi când am reușit să îmi împing limita mai sus, fac ce știu că este bine, mă felicit. Cred că această abordare mă ajută să am o mentalitate puternică și să fac față momentelor dificile din viață. 

10 adevăruri irefutabile despre mine

Sutele sau miile de ore pe care le-am petrecut cu mine însumi în alergare, mi-au oferit oportunitatea să stau foarte mult timp doar eu cu gândurile mele. Atunci când muncesc, socializez, citesc, stau la TV sau pe internet, ori petrec timp cu familia, în majoritatea timpului gândurile mele sunt orientate pe sarcini, planuri, obiective sau interacțiune. Practic atunci trăiesc filmul societății în care mă aflu, cu valorile și cu normele ei. În schimb, atunci când alerg conștient de mine, sunt mai puțin distras de valori, educație sau constrângeri și asta mi-a dezvăluit treptat mai multe adevăruri irefutabile despre mine pe care vreau să le împărtășesc cu voi:
1. Eu sunt cel mai mare sabotor ale meu;
2. Orice vine cu avantaje și dezavantaje;
3. Binele și răul sunt doar niște puncte de vedere, totul ține de perspectiva din care le privesc.
Garantat ele coexistă în tot;
4. La un moment dat nimeni, dar absolut nimeni, nu-mi va duce lipsa;
5. Sănătatea mea se deteriorează indiferent de alegerile mele;
6. Cu cât sunt mai admirat, cu atât atrag mai multă ură;
7. Cu cât mă grăbesc mai tare, cu atât mă apropii mai mult de moarte;
8. Mă simt rău? Nici o problemă, o să-mi treacă. Mă simt bine? Cu siguranță în curând o să-mi
treacă.
9. Cu cât dețin mai mult, cu atât am mai puțintimp să trăiesc;
10. În fapt nimic nu este al meu, sunt doar administrator temporar al bunurilor.
Chiar dacă cele zece constatări par oarecum triste, negative, în fapt ele mă ancorează mai mult în timpul prezent și îmi oferă cel mai prețios cadou, recunoștința că trăiesc. Pe mine, aceste adevăruri m-au eliberat.

Ciclul de refacere și recuperare

Alergarea este stilul de viață pe care l-am ales pentru a-mi îmbunătăți și menține sănătatea. De fapt, sănătatea este scopul principal pentru care alerg. Nu mi-a plăcut niciodată, și oricât am alergat, nu am putut să o transform într-o plăcere, dar gândul că îmi face bine m-a motivat mereu să continui ce am început. În ultimii trei ani am avut o perioadă în care am adunat  peste 12.000 de kilometri și mi-am depășit limitele fizice ce nu le credeam posibile. Dacă trag o linie, realizez că am reușit să îmi păstrez sănătatea și să îmi îmbunătățesc capacitatea de efort. Ce mi-am dat seama că lipsește din viața mea, este o perioadă în care să mă odihnesc mai mult și să las organismul să se recupereze. Chiar dacă n-am suferit nici o accidentare, de trei luni am redus semnificativ efortul depus, orele de antrenament și am constatat că, corpul meu se reface și se simte bine cu acest răgaz. Trei ani la rând n-am avut curajul să reduc motoarele, ci am încercat să rămân ancorat într-un anumit volum, de frica de a nu pierde tot ce am construit. Apoi creierul meu a hotârât, independent de mintea mea, că este timpul pentru o pauză. Mă consider norocos. Chiar aveam nevoie de o pauză și acum că o am, mă simt binecuvântat. E minunat și să te odihnești. Simt cum musculatura mea se dezvoltă în această perioadă mai bine ca oricând, simt cum se refac articulațiile și tendoanele, cum fascia mea s-a relaxat și mintea mea încet, încet își dorește din nou provocări fizice. Da, sunt și aspecte ce nu sunt plăcute, spre exemplu kilogramele ce se pun în plus, dar știu că un organism atunci când este sănătos, va face tot posibilul să facă rezerve de energie în perioada de refacere și recuperare. Așa că, acum privesc, pentru prima oară în viața mea, și aceste kilograme în plus ca pe o binecuvântare. Cu siguranță energia pe care o înmagazinez va fi folosită benefic în viitor. 

Alergarea m-a învățat că viața de calitate este legată de moderație, cumpătare, acceptare, adaptare și multă introspecție. Recordurile, obiectivele, mândria, recunoașterea celorlalți, performanța, podiumurile și competițiile cu ceilalți pot să mă îndepărteze exact de scopul principal, care este sănătatea, așa că am să le las cât mai departe de mine și am să mă bucur de efortul de a rămâne cumpătat. 

Care-i următorul obiectiv?

Tot mai des primesc următoarea întrebare: „Care-i următoarea ta cursă? Care-i următorul obiectiv? Tot la fel de surprinși sunt interlocutorii mei atunci când le răspund că nu mai am nici un obiectiv de tip cursă, distanță, viteză sau timp. Sunt oarecum fără obiectiv și mă bucur mult pentru că am putut ajunge aici. Societatea în care trăim ne impune și ne dresează să avem obiective: să terminăm cu brio o scoală, să ne luăm bacalaureatul, să facem o facultate, să ne luăm licența, să ne facem o carieră (carieră ce poate avea „n” obiective de la adolescență până la pensionare), să ne căsătorim, să facem copii, să creștem copii, să ne facem o casă, să ne luăm mașină, să… Ce fac toate aceste obiective? Mie personal, au reușit să-mi fure mai mereu timpul prezent. Da, știu teoria, concentrează-te pe călătorie nu pe destinație. Ea a fost mereu la locul ei. Dar atunci când am un obiectiv, mă dedic să-l ating. Planific, organizez, estimez, evaluez și fac zilnic pași spre obiectiv. Ce am observat este că, vreau nu vreau, gândul meu este poziționat mai mereu undeva în viitor încercând să vizualizeze atingerea scopului. Și poate de multe ori în jocul gândului cu ținta, sunt cu copiii mei, cu partenera de viață, cu părinții, cu prietenii, cu colegii de muncă sau de cele mai multe ori, cu mine însumi. Realizez acum că obiectivul meu este să fiu cât mai prezent în prezent. Gândul meu să fie aici, azi și împreună cu mine și cu cei din jurul meu. La ce mă ajută să ating obiective mărețe din când în când și să trăiesc în viitor sau reproșându-mi chestii din trecut ce mă îndepărtează de țintă? Timpul prezent este tot ce există pentru mine. Trecutul a fost și nu se va mai putea trăi niciodată, iar viitorul este doar o posibilă destinație ce n-are nici o garanție că va exista. 

Am ziua de azi, prezentul. Dimineața mă trezesc, cântăresc ce am, cum mă simt, ce-mi doresc. Vreau să ofer timpul meu prezentului, mie, celor dragi, cunoașterii și învățării de lucruri noi, corpului, conștiinței, sufletului. Să trăiesc cum trăiesc toate ființele (exceptând omul adult) acestui pământ, cum o fac copii bucurându-se în totalitate doar de prezent. Și vreau să rămân cât mai modest căci nimic din ce am realizat nu ne pune deasupra celorlalți. Îmi doresc să fiu cât mai discret și invizibil. O să evit să mă compar cu oricine pentru că nu-i deloc sănătos (nici măcar cu mine n-am să mă compar deoarece difer de la o zi la alta, de la an la an…). Mă mulțumesc cu ce am și să mă bucur de puțin. Sunt mereu recunoscător de tot.

Simplificat, obiectivul meu este să adun cât mai mult timp trăit și simțit doar în prezent.

Alergarea și viața

Alergarea este ca și viața, începe cu primul pas, mai greu, cu nesiguranță, și cu sentimentul că mergi prea încet sau nu știi cât o să poți ține ritmul. De fapt este o călătorie în care avem ocazia să petrecem timp cu noi, cu cei dragi, în tumultul orașului sau în mijlocul fascinant al naturii. Din nou găsesc similitudinea dintre viață și alergare. Poate că orice proces are aceste etape, aceeași dinamică și această abordare din partea noastră. În viață fugim după diplome, apoi alergăm să ne distrăm, după care căutăm să avem cariere, bani, funcții în societate și recunoașterea celorlalți. Ne facem o familie, copii și realizăm că avem de toate, dar nu mai avem timp. Totul trece nespus de repede și parcă ce-i mult, devine dintr-o dată puțin. Avem tot ce am visat și vrem mai mult. Totul devine puțin, fericirea se transformă în nemulțumire. Viața.

Alergarea începe cu câteva sute de metri sau poate doar cu o plimbare. Bucuria e după ce se termină, pentru că alergarea este grea. Apoi pe măsură ce avansăm, ne dorim mai mulți kilometrii, mai mulți prieteni care fac asta. Ne luam echipamente din ce în ce mai bune, pantofi din ce în ce mai sofisticați, încercăm noi și noi trasee și începem să ne comparăm cu ceilalți. Ne înscriem la competiții și trăim bucurii și dezamăgiri în funcție de ce am reușit sau n-am reușit. Ne găsim cluburi și antrenori unde să ne antrenăm mai bine, o facem din ce în ce mai temeinic, cu rezultate mai bune, dar parcă tot nu suntem mulțumiți de rezultat. Apoi ne trezim că alergăm mii de kilometri, și stând să ne facem o introspecție, realizăm că nici nu mai știm când a trecut timpul. Ne atingem dorințele la care doar visam și ne lovește depresia post obiectiv. Alergarea.

Când prea mult devine puțin este un semn că trebuie să extragem esența și să ne reinventăm viața sau alergarea. În definitiv ambele sunt doar niște călătorii care trebuie savurate, cu bune și rele. Așa cum atomul are sarcini pozitive în nucleu și sarcini negative pe stratul de electroni, una cu masă și alta fără, dar cu energii la fel de puternice, așa este și viața sau alergarea: cu bune și cu rele, cu adevăr și minciună, cu întuneric și lumină, cu greu și ușor. Societatea ne-a învățat să credem că binele și răul sunt separate pentru a ne controla mai ușor, dar viața și alergarea bine făcute ne învață că ele coexistă și se echilibrează reciproc. Moderația, toleranța, acceptarea, blândețea sunt linii ce unesc binele și răul; albul cu negrul, ușorul de greu. Este calea în care începe împlinirea și bucuria de a trăi pe orice vreme. 

Mă întreb: trăiesc pentru bani, faimă, case, mașini? Alerg pentru timpi, kilometri, locuri, medalii, elevații? Nicidecum. Trăiesc și alerg pentru că pot și sunt mereu recunoscător pentru asta!

Alergarea conștientă

Pentru mine alergarea a avut nenumărate etape și în cei peste 11 ani de când alerg, m-am analizat și am înțeles pe „pielea mea” ce funcționează cel mai bine. Primul meu antrenament de alergare a fost de fapt un mers pe jos, în ritm alert, de doar doi kilometri, ce a reușit să-mi provoace o febră musculară crâncenă ce m-a ținut o săptămână. Cea mai lungă activitate de alergare a fost tura lacului Balaton anul acesta în Mai, 211 km, alergare ce nu mi-a lăsat nici măcar un iz de febră musculară pentru că am fost foarte bine antrenat și am alergat, mâncat și hidratat într-o zonă foarte sigură. Se poate vedea ce progres am reușit și cât de mult am reușit să-mi cresc anduranța. Dar nu a fost un drum drept, n-a fost o progresie liniară și constantă. De fapt, a fost o anumită progresie în primul an, după care au urmat șapte ani de stagnare.
Consistența este foarte importantă și are rolul ei. Atunci când am reușit să am mai mult de patru zile pe săptămână în care să alerg, am început să simt anumite progrese. Nu au fost semnificative, dar au fost. Apoi la un moment dat s-a întâmplat un declic. Simțeam cum devin din ce în ce mai puternic și mai rezistent. Știi când s-a întâmplat asta? Când am încetat să mai ascult muzică la căști și m-am concentrat efectiv pe alergare. Când am început să îmi conștientizez fiecare pas, mușchii care sunt implicați și trag greul, respirația a devenit prezentă urechilor. Toate acestea înainte erau acoperite de muzică sau gânduri. Am început să înțeleg cum ating pământul, că picioarele mele sunt de fapt niște pârghii ce pendulează, ajutate de gravitație și propria greutate și că mușchii dau doar niște impulsuri de energie.
Alergarea conștientă este foarte importantă. Este singura care aduce progres. Un singur kilometru de alergare conștientă are un efect de progres echivalent cu zece kilometrii alergați cu muzica în căști. Dacă gândul meu zboară la ritmurile muzicii sau mă pierd în discuții cu un partener de alergare, atunci creierul meu se va focusa în proporție de 80-90% pe acea activitate, nicidecum pe alergare. La fel se întâmplă și la antrenamentele de ciclism sau în sala de forță. Dacă între repetări stau pe telefon sau când lucrez musculatura, gândul îmi zboară la muzică, pierd scopul antrenamentului.
Sportul și progresia în sport se obține doar prin conștientizare. Cortexul trebuie să obțină capacitatea de a controla cât mai bine musculatura. Dacă totul se face pe pilot automat, cu muzica în căști cu siguranță îmi voi crește capacitatea de meloman.
În trei ani am reușit să-mi cresc anduranța de la maxim 20 de km, la peste 200 de km concetrându-mă doar pe antrenament, tocmai de aceea sunt mare fan al alergării conștiente.

Depresia post Ultra

Am scris mereu despre beneficiile fizice, psihice dar și emoționale pe care le aduce sportul și am citit nenumărate cărți, articole ce dezbat acest subiect. Azi am să scriu despre ce se vorbește foarte puțin, poate chiar deloc: despre depresia post ultra sau aș putea-o numi depresia, post obiectiv. 

Ultrabalaton a însemnat pentru mine atingerea unor obiective care acum mulți ani mi se păreau mai degrabă vise: să alerg 100 de mile sub 24 de ore, să depășesc 200 de kilometri într-o singură activitate și să fac turul lacului Balaton. Bucuria de a reuși a fost enormă și nivelul de dopamină a fost extraordinar de mare. Ce nu știam, a fost că odată ce o să pot să fac ce mi-am propus, am să plătesc și un preț. Din punct de vedere fizic m-am recuperat rapid, pot să zic că într-o săptămână am fost ca și nou, dar din punct de vedere psihic, după această săptămână, lucrurile au început să se schimbe. Parcă dintr-o dată am simțit că nu mai am niciun scop, că nu mai găsesc nici o motivație să alerg și să fac ce devenise parte din viața mea, antrenamentele zilnice. 

La început somnul s-a alterat și, chiar dacă am dormit în medie peste nouă ore pe zi, adormeam foarte greu și dormeam agitat. Dimineața mă simțeam lipsit de energie dar și de dorința de a ieși din casă. Apoi am prins două răceli consecutive ce nu m-au prea lăsat să ies la mișcare și senzația de depresie s-a adâncit. Am ajuns să mă simt gol pe dinăuntru, lipsit de bucurie, veșnic încruntat, apatic, nepăsător la tot ce se întâmplă în jurul meu. Creierul îmi cerea să mănânc cât mai mult dulce, nu m-am putut aduna să scriu; de citit nu mai aveam deloc tragere, chiar dacă încercam să o fac, gândurile rătăceau undeva pe traseul de la Balaton. Mi-am amintit că Paul, un prieten de-al meu alergător a pomenit odată de depresia post cursă și am început să sap internetul să văd despre ce este vorba. Am găsit două explicații: Prima, creierul se simte amenințat după o astfel de aventură deoarece crede, pe bună dreptate, că i-am pus viața în pericol, și pur și simplu încetinește activitatea cortexului prefrontal pentru a evita să mai faci activități similare; și a doua explicație, se numește „post-race hormon crash” sau „dopamin crash” ce s-ar traduce accident hormonal post-cursă în care creierul, după ce m-a lăsat să ating obiectivul și chiar m-a ajutat să o fac, revine la „Setting Point”-ul original, dinainte de a o lua pe drumul cu alergarea. În anii de antrenament în care am alergat, nivelul de dopamină crește constant și creierul ajunge să se simtă bine doar atunci când nivelul este sus, iar obiectivul odată atins face ca acest nivel să scadă dramatic. Practic, se aseamănă cu ce simte un consumator de cocaină atunci când se oprește din consum. 

Odată ce am aflat că aceleași simptome le au nenumărați atleți și că este o reacție normală pe care o are creierul, am început să încep să-mi controlez stările și să accept că este normal și natural ce mi se întâmplă. Conștientizarea mă ajută să fac pașii necesari pentru recuperare și o iau ca și o lecție valoroasă pe care am primit-o de la viață. 

Acum cred că echilibrul este cea mai bună rețetă. Atunci când fac un lucru, când aleg un stil de viață este bine să mă gândesc dacă cu acest stil de a fi voi fi bine și peste 15 ani sau nu. Dacă judec acest lucru la prima oră a zilei, când gândirea rațională primează gândirii emoționale, atunci pot să spun clar că alergarea ultra nu este un stil de viață sănătos. Din ce am discutat și am citit ce au scris și alți alergători cu răbdare, alimentație sănătoasă, un somn îngrijit dar mai ales cu suport emoțional din partea celor care contează, acest „crash” începe să se atenueze și să se estompeze după șase săptămâni. 

De ce am scris articolul de azi? Pentru că sportul este foarte bun pentru sănătate, dar dacă ne punem obiective foarte înalte, și ce este sănătos, poate deveni nociv. Orice lucru în lumea aceasta vine cu părți bune și rele așa cum și un simplu atom are și sarcină pozitivă dar și negativă. Nu există nimic eminamente bun sau rău, nu există nimic doar sănătos sau doar nociv, nu există întuneric pur sau doar lumină. În acest univers totul se întrepătrunde și, binele și răul coexistă în tot. Tocmai de aceea cred că echilibrul și cumpătarea sunt cele care trebuie să ne călăuzească acesta călătorie prin timp și spațiu, pe care noi o numim viață.

PS: Dacă ai trecut și tu prin ceva similar m-aș bucura dacă ai împărtăși experiența ta într-un comentariu să învățăm împreună din experiențele noastre.

Alb sau negru

Îmi plăcea să cred că sunt lucruri bune și lucruri rele. Am fost educat să cred în bine și în rău, aveam basme cu feți frumoși și zmei fioroși, mi s-a spus că sunt alimente sănătoase și nesănătoase, fapte bune și fapte rele, înfrângeri și victorii. Cumva lumea era conturată în alb și negru, cu foarte puține nuanțe de gri, tocmai de aceea, am trăit ani de zile cu spaima să nu fiu judecat sau catalogat într-un anumit fel. Îmi doream să fiu mereu personajul pozitiv, cel bun, harnic, corect, echidistant, chiar dacă, de cele mai multe ori, strădania mea se referea strict la modul cum aș putea să fiu văzut de cei din jur. Căutam mereu activități, muncă, meciuri, socializare și să-mi petrec timpul făcând ceva să fiu mândru să spun că-s foarte ocupat. Cu toate astea, petreceam foarte puțin timp cu mine însumi, timp în care să stau să mă privesc cum sunt eu de fapt, în care să-mi pot vedea calitățile, să pot să-mi identific defectele și să stau să lucrez cu mine, să-mi dezvolt potențialul.

Atunci când alerg și adun orele petrecute cu mine, mișcarea se transformă într-o stare de meditație. Antrenamentele lungi, dar și cursele, îmi oferă prilejul să stau eu cu mine și cu frământările mele, să pun la microscop pe lamelă probe din eul meu. Lucrurile privite detașat în starea pe care mi-o oferă epuizarea alergării, încep să capete un sens nou pe care în urmă cu mulți ani nu puteam deloc să-l deslușesc. 

Azi realizez că lucrurile ce azi mi se par rele, odată cu trecerea timpului, devin neprețuit de bune, ce cred azi că-i bine să fac, peste un timp se dovedește că n-a fost, că înfrângerile sunt de fapt cele mai valoroase lecții și că victoriile sunt efemere și neimportante. Depinde din ce unghi privești totul și cât de sus poți să te ridici când o faci. Dacă sunt mânuit de emoție, sau dacă sunt Zen și total detașat. Am înțeles că pot să caut în orice o lecție ce-mi poate folosi și din care am de învățat, că așa cum este bine să mâncăm la fel de bine este să răbdăm și foame, că este bine să facem mișcare, dar este foarte bine să ne odihnim. Moderația și echilibrul atunci când sunt îmbrăcate de o disciplină clădită zi de zi, deschid ușa la libertate și putere. 

Motivație sau disciplină

De mic copil visam cu ochii deschiși. Îmi plăcea să „mă transform” într-un super erou, super sportiv sau un supraom. Dacă aveam de mers dintr-o parte în alta a orașului după pâine, înainte de revoluție era un sport pe care lumea îl practica cu consecvență, mă trezeam că am ajuns, pierdut în visare, fără să realizez cum a trecut timpul și distanța. Trecerea anilor nu m-a împiedicat să visez și să-mi doresc să ating anumite obiective. Consider că este vital pentru sănătatea mintală să am obiective sau un scop. Să trăiești fără scop este ca și o călătorie în ocean fără instrumente de navigație, fără nici un simț de orientare. Pe termen scurt poate părea o aventură, are farmecul ei această libertate a hazardului, dar pe termen lung duce la plafonare și la dezorientare. Nu mai știu cine sunt și ce-mi doresc de la viață.
Motivația este un instrument foarte puternic să ne atingem scopurile dar ea este fluctuantă. Azi poți să ai impresia că poți muta munții din loc, iar mâine te întrebi ce sens are totul. Atunci când alergi un ultramaraton este asemeni vieții de zi cu zi, iei startul foarte motivat, apoi realitatea vine cu dificultăți, pașii nu merg așa cum ți-ai imaginat, traseul este mai imprevizibil decât ai crezut, vremea este capricioasă și ajungi să te simți singur și demotivat. „Ce caut eu aici?”, „De ce fac eu asta?”, „Care-i scopul acestui chin?”, „Eu nu puteam să alerg ca orice om un cros sau un semimaraton?”. Tipul acesta de întrebări se repetă la nesfârșit în mintea mea, și ca să fie tabloul complet, mă întâlnesc cu alți alergători pe care-i aud întrebându-se cu voce tare aceleași lucruri. Ce mai poate face motivația acum? De unde izbutesc să o activez? Răspunsul este simplu. De nicăieri. Motivația este ca și vremea, variabilă. Pe ea nu trebuie să mă bazez. Ea poate să fie un ajutor, o pală de vânt în velă, dar nu ea este forța care trebuie să mă miște spre atingerea obiectivelor.
Disciplina este un motor cu energie nelimitată. Este precum mișcarea de rotație a pământului, indiferent de vreme, anotimp, an sau orice alt factor, va fi la fel de exactă și va dura mereu 23 de ore, 56 de minute și 4 secunde. Dar disciplina se construiește foarte anevoios și greu. Nu ne naștem cu ea, nu ne place să o exersăm, e greu de controlat, este urcușul cel mai abrupt și mai lung, nu oferă deloc plăcere. Este foarte ușor să fiu mai bun decât altcineva pentru că mereu există oameni mai slabi, dar este foarte greu să fiu mai bun ca mine. Să-mi înving comoditatea, poftele, plăcerile. Să fac ce trebuie făcut, indiferent de energie și de chef. Pe măsură ce disciplina a devenit parte din modul meu de a trăi, realizez că dincolo de greutatea ei se deschide o poartă nemărginită de putere, dar și de libertate. Pe acest drum pot să visez la fel ca și în copilărie, pot să devin mai bun ca mine în fiecare zi, pot să duc la capăt un ultramaraton, pot să mă aventurez mereu spre alte provocări.
Disciplina este virtutea marilor campionii și a celor care au reușit să schimbe lumea. Nu mă voi trezi niciodată peste noapte și voi ajunge performer într-un domeniu, oricât de mare talent aș fi. Edison a găsit 10.000 de modalități prin care nu se poate face un bec să funcționeze și abia a 10.001 oară a găsit o metodă prin care becul a funcționat. Becul inventat de el a funcționat și a schimbat vremurile, dar în comparație cu becurile făcute după, va fi mereu inferior. Ce azi este extraordinar, mâine o să fie banal iar poimâine va fi uitat. Așa este și motivația. Nu te plânge că ești demotivat, bucură-te că ai oportunitatea să te disciplinezi!