iulie 2024

Care-i următorul obiectiv?

Tot mai des primesc următoarea întrebare: „Care-i următoarea ta cursă? Care-i următorul obiectiv? Tot la fel de surprinși sunt interlocutorii mei atunci când le răspund că nu mai am nici un obiectiv de tip cursă, distanță, viteză sau timp. Sunt oarecum fără obiectiv și mă bucur mult pentru că am putut ajunge aici. Societatea în care trăim ne impune și ne dresează să avem obiective: să terminăm cu brio o scoală, să ne luăm bacalaureatul, să facem o facultate, să ne luăm licența, să ne facem o carieră (carieră ce poate avea „n” obiective de la adolescență până la pensionare), să ne căsătorim, să facem copii, să creștem copii, să ne facem o casă, să ne luăm mașină, să… Ce fac toate aceste obiective? Mie personal, au reușit să-mi fure mai mereu timpul prezent. Da, știu teoria, concentrează-te pe călătorie nu pe destinație. Ea a fost mereu la locul ei. Dar atunci când am un obiectiv, mă dedic să-l ating. Planific, organizez, estimez, evaluez și fac zilnic pași spre obiectiv. Ce am observat este că, vreau nu vreau, gândul meu este poziționat mai mereu undeva în viitor încercând să vizualizeze atingerea scopului. Și poate de multe ori în jocul gândului cu ținta, sunt cu copiii mei, cu partenera de viață, cu părinții, cu prietenii, cu colegii de muncă sau de cele mai multe ori, cu mine însumi. Realizez acum că obiectivul meu este să fiu cât mai prezent în prezent. Gândul meu să fie aici, azi și împreună cu mine și cu cei din jurul meu. La ce mă ajută să ating obiective mărețe din când în când și să trăiesc în viitor sau reproșându-mi chestii din trecut ce mă îndepărtează de țintă? Timpul prezent este tot ce există pentru mine. Trecutul a fost și nu se va mai putea trăi niciodată, iar viitorul este doar o posibilă destinație ce n-are nici o garanție că va exista.

Am ziua de azi, prezentul. Dimineața mă trezesc, cântăresc ce am, cum mă simt, ce-mi doresc. Vreau să ofer timpul meu prezentului, mie, celor dragi, cunoașterii și învățării de lucruri noi, corpului, conștiinței, sufletului. Să trăiesc cum trăiesc toate ființele (exceptând omul adult) acestui pământ, cum o fac copii bucurându-se în totalitate doar de prezent. Și vreau să rămân cât mai modest căci nimic din ce am realizat nu ne pune deasupra celorlalți. Îmi doresc să fiu cât mai discret și invizibil. O să evit să mă compar cu oricine pentru că nu-i deloc sănătos (nici măcar cu mine n-am să mă compar deoarece difer de la o zi la alta, de la an la an…). Mă mulțumesc cu ce am și să mă bucur de puțin. Sunt mereu recunoscător de tot.

Simplificat, obiectivul meu este să adun cât mai mult timp trăit și simțit doar în prezent.

E bine să transpir când alerg?

Atunci când alerg, hidratarea este foarte importantă. După modul în care respirăm, ca importață, este următoarea. Nu știu de unde și de ce, dar cu mult timp în urmă, mă gândeam că dacă transpir cât mai mult, o să slăbesc și o să alerg mai ușor. Știu că îmi luam tot felul de foițe și alergam pe căldură. Eram încântat că la sfârșit de antrenament cântarul arăta considerabil mai puțin. Apoi mă simțeam slăbit, mă dureau articulațiile, musculatura și de cele mai multe ori și capul. A doua zi nu prea mai eram în stare să ies la alergat. Cum se întâmplă când ești prost, nici nu mă gândeam de ce nu mă simt bine.
După ce am început să studiez despre sport, antrenamentul sportiv, recuperare și nutriție, am aflat că este vital să mă hidratez. De fiecare dată când dormim, suntem activi, digerăm mâncarea, corpul nostru are nevoie de apă pentru a funcționa cât mai corect și mai eficient. De fapt, are nevoie mai mult decât de apă. Ea este doar un solvent ce conține minerale care fac ca pereții celulelor să se deschidă și să primească apa în compoziție. Fără minerale apa nu poate trece de membrana celulară. Mineralele, sărurile sunt practic niște chei ce deschid fiecare, ușa fiecărei celulă. Arderile ce au loc în interior au nevoie de apă atât pentru a se întreține dar și pentru a reuși să elimine toxinele ce rezultă în urma arderilor. Explicația mea este simplă și la nivelul meu de înțelegere. Probabil un biochimist ar explica aceste lucruri mai clar și cu termeni specifici. Am aflat că prima reacție a organismului, atunci când pierdem apă prin transpirație, este de a scoate apa din ligamente, articulații, țesutul muscular și din oase pentru a putea asigura același flux sanguin și suficientă apă la organele vitale. Și o dată ce nivelul de apă scade în ligamente, articulații și mușchi, celulele devin casante și expuse la accidentări deoarece apa le asigură atât funcționarea optimă, cât și elasticitatea.
Așadar, trebuie să am grijă cât transpir și cum transpir. Tocmai de aceea dacă știu că antrenamentul meu durează mai mult de 30 de minute, am să am la mine mereu un flasc cu apă minerală sau cu electroliți. Mă asigur să consum din când în când câte o gură mică de apă și să acopăr o parte din pierderile de minerale și de apă eliminate prin transpirație. Dacă fac asta, recuperarea după antrenament se face mult mai ușor, mai rapid, metabolismul meu se va focusa pe arderile necesare pentru recuperare și reconstrucție celulară necesară după fiecare antrenament. Dacă în schimb, am să transpir abundent și n-am să-i dau apă și minerale, corpul meu se va focusa doar pe refacerea cantității de apă deoarece consideră că este o urgență de restabilire a echilibrului și de a putea susține viața în siguranță. Pe când apa va ajunge iar la nivel optim, „va uita” că trebuie să facă reconstrucția celulară și să „antreneze” părțile folosite la antrenament. Tot ce fac de fiecare dată când ignor hidratarea este să mă chinui inutil la un stres fizic și să mă expun posibilităților nenumărate de accidentare.
Da, azi alerg indiferent de vreme echipat astfel încât, datorită echipamentului, să reușesc să transpir cât mai puțin. Știu că în acest mod am să ard mai multă grăsime, am să antrenez mai bine musculatura, am să obțin beneficii pentru sănătate și am să reușesc să fac progrese.

Alergarea și viața

Alergarea este ca și viața, începe cu primul pas, mai greu, cu nesiguranță, și cu sentimentul că mergi prea încet sau nu știi cât o să poți ține ritmul. De fapt este o călătorie în care avem ocazia să petrecem timp cu noi, cu cei dragi, în tumultul orașului sau în mijlocul fascinant al naturii. Din nou găsesc similitudinea dintre viață și alergare. Poate că orice proces are aceste etape, aceeași dinamică și această abordare din partea noastră. În viață fugim după diplome, apoi alergăm să ne distrăm, după care căutăm să avem cariere, bani, funcții în societate și recunoașterea celorlalți. Ne facem o familie, copii și realizăm că avem de toate, dar nu mai avem timp. Totul trece nespus de repede și parcă ce-i mult, devine dintr-o dată puțin. Avem tot ce am visat și vrem mai mult. Totul devine puțin, fericirea se transformă în nemulțumire. Viața.

Alergarea începe cu câteva sute de metri sau poate doar cu o plimbare. Bucuria e după ce se termină, pentru că alergarea este grea. Apoi pe măsură ce avansăm, ne dorim mai mulți kilometrii, mai mulți prieteni care fac asta. Ne luam echipamente din ce în ce mai bune, pantofi din ce în ce mai sofisticați, încercăm noi și noi trasee și începem să ne comparăm cu ceilalți. Ne înscriem la competiții și trăim bucurii și dezamăgiri în funcție de ce am reușit sau n-am reușit. Ne găsim cluburi și antrenori unde să ne antrenăm mai bine, o facem din ce în ce mai temeinic, cu rezultate mai bune, dar parcă tot nu suntem mulțumiți de rezultat. Apoi ne trezim că alergăm mii de kilometri, și stând să ne facem o introspecție, realizăm că nici nu mai știm când a trecut timpul. Ne atingem dorințele la care doar visam și ne lovește depresia post obiectiv. Alergarea.

Când prea mult devine puțin este un semn că trebuie să extragem esența și să ne reinventăm viața sau alergarea. În definitiv ambele sunt doar niște călătorii care trebuie savurate, cu bune și rele. Așa cum atomul are sarcini pozitive în nucleu și sarcini negative pe stratul de electroni, una cu masă și alta fără, dar cu energii la fel de puternice, așa este și viața sau alergarea: cu bune și cu rele, cu adevăr și minciună, cu întuneric și lumină, cu greu și ușor. Societatea ne-a învățat să credem că binele și răul sunt separate pentru a ne controla mai ușor, dar viața și alergarea bine făcute ne învață că ele coexistă și se echilibrează reciproc. Moderația, toleranța, acceptarea, blândețea sunt linii ce unesc binele și răul; albul cu negrul, ușorul de greu. Este calea în care începe împlinirea și bucuria de a trăi pe orice vreme.

Mă întreb: trăiesc pentru bani, faimă, case, mașini? Alerg pentru timpi, kilometri, locuri, medalii, elevații? Nicidecum. Trăiesc și alerg pentru că pot și sunt mereu recunoscător pentru asta!

Alergarea conștientă

Pentru mine alergarea a avut nenumărate etape și în cei peste 11 ani de când alerg, m-am analizat și am înțeles pe „pielea mea” ce funcționează cel mai bine. Primul meu antrenament de alergare a fost de fapt un mers pe jos, în ritm alert, de doar doi kilometri, ce a reușit să-mi provoace o febră musculară crâncenă ce m-a ținut o săptămână. Cea mai lungă activitate de alergare a fost tura lacului Balaton anul acesta în Mai, 211 km, alergare ce nu mi-a lăsat nici măcar un iz de febră musculară pentru că am fost foarte bine antrenat și am alergat, mâncat și hidratat într-o zonă foarte sigură. Se poate vedea ce progres am reușit și cât de mult am reușit să-mi cresc anduranța. Dar nu a fost un drum drept, n-a fost o progresie liniară și constantă. De fapt, a fost o anumită progresie în primul an, după care au urmat șapte ani de stagnare.
Consistența este foarte importantă și are rolul ei. Atunci când am reușit să am mai mult de patru zile pe săptămână în care să alerg, am început să simt anumite progrese. Nu au fost semnificative, dar au fost. Apoi la un moment dat s-a întâmplat un declic. Simțeam cum devin din ce în ce mai puternic și mai rezistent. Știi când s-a întâmplat asta? Când am încetat să mai ascult muzică la căști și m-am concentrat efectiv pe alergare. Când am început să îmi conștientizez fiecare pas, mușchii care sunt implicați și trag greul, respirația a devenit prezentă urechilor. Toate acestea înainte erau acoperite de muzică sau gânduri. Am început să înțeleg cum ating pământul, că picioarele mele sunt de fapt niște pârghii ce pendulează, ajutate de gravitație și propria greutate și că mușchii dau doar niște impulsuri de energie.
Alergarea conștientă este foarte importantă. Este singura care aduce progres. Un singur kilometru de alergare conștientă are un efect de progres echivalent cu zece kilometrii alergați cu muzica în căști. Dacă gândul meu zboară la ritmurile muzicii sau mă pierd în discuții cu un partener de alergare, atunci creierul meu se va focusa în proporție de 80-90% pe acea activitate, nicidecum pe alergare. La fel se întâmplă și la antrenamentele de ciclism sau în sala de forță. Dacă între repetări stau pe telefon sau când lucrez musculatura, gândul îmi zboară la muzică, pierd scopul antrenamentului.
Sportul și progresia în sport se obține doar prin conștientizare. Cortexul trebuie să obțină capacitatea de a controla cât mai bine musculatura. Dacă totul se face pe pilot automat, cu muzica în căști cu siguranță îmi voi crește capacitatea de meloman.
În trei ani am reușit să-mi cresc anduranța de la maxim 20 de km, la peste 200 de km concetrându-mă doar pe antrenament, tocmai de aceea sunt mare fan al alergării conștiente.