Alerg, viața este simplă

Viața este foarte simplă. Din nefericire suntem tentați să o complicăm și să credem că dacă este complexă, atunci vom trăi extraordinar în această lume. Alergarea m-a învățat că nu este așa. De aproximativ trei luni, alerg la fiecare antrenament doar cu respirație nazală și practic re-învăț cum se respiră, la 46 de ani trecuți. Am mai scris de asta, și cu cât trece timpul, sunt tot mai fascinat de efectul benefic pe care îl are o respirație corectă. Am reușit să fac inclusiv intervale de alergare în pantă, lungi de 150 de metri, cu un pace mult peste ritmul meu de maraton, și am respirat doar pe nas. A fost parcă, pentru prima dată în viața mea, când am simțit forța plămânilor mei. Și m-am bucurat.

Acum mi-e simplu să gândesc că alergarea începe cu respirația. Da, dacă vine după un somn bun. Apoi, ține de cât de bine mă hidratez, de cât de bine mă realimentez cu carbohidrați și săruri dacă sunt alergări lungi. Contează cum închei alergarea și îmi fac răcorirea, iar alimentația de recuperare este esențială. Și iar somn, respirație, hidratare, nutriție, răcorire și recuperare. În acest mod mă concentrez pe ce am de făcut și mă felicit pentru tot ce am reușit. Orice este făcut, este infinit de mult față de nimic. Simplu, nu? Așa se naște consecvența.

La fel și în viață, sunt lucruri care se întâmplă și nu le pot controla (99,9%), o mică parte țin de micile mele decizii zilnice și sunt în totalitate la îndemâna mea. Sunt lucruri pe care le pot influența, negativ sau pozitiv în funcție de atitudinea mea. E clar că dacă mă plâng de cei din jur, de societate și de întâmplări, influența mea va fi tot negativă și se va întoarce tot împotriva mea, așa că e mai simplu să mă strădui sârguincios să privesc senin „spectacolul” vieții din jur, să accept așa cum e și să ofer o doză de bine atunci când pot. Doar așa am și eu șanse să primesc ceva înapoi. Respiră, e minunat!

Anduranța, răbdarea și alergarea

Anduranța este capacitatea de a rezista dorinței de a mă opri din alergare. Tibi Ușeriu mi-a scris un autograf pe cartea lui, 27 de pași, în care zice așa: „Atunci când nu mai poți, mai poți puțin!” Întotdeauna creierul meu, indiferent de distanța pe care o alerg, strigă nebunește către minte, că este timpul să mă opresc. El nu are nici un motiv să suporte antrenamentele mele și îi place să supraviețuiască doar pe moment. Iubește confortul, răsfățul, odihna și este orientat pe plăcere. În schimb, mintea mea este cea care știe din experiențele trăite până acum, că alergarea îmi face bine. Endorfinele și dopamina care sunt eliberate de organism, în timpul dar și după fiecare „stres fizic” voluntar, îmi dau energie și bună dispoziție pentru întreagă zi. Rațiunea este cea care conștientizează asta și mă ajută mereu să fac alegerea potrivită. Și pentru a avea o relație bună cu creierul meu, de fiecare dată când fac un antrenament, mă felicit pentru ca am făcut-o. Cu cât mi-a fost mai lene atunci când m-am apucat de antrenament, cu atât cuvintele de laudă de după sunt mai încărcate de apreciere. Cu cât m-am mișcat mai greu și anevoios, cu atât mă felicit mai tare; pentru că cu cât starea de confort este mai puternică și stabilă, cu atât să ies din ea și să fac ceva, reprezintă o realizare mai mare. În felul acesta îmi recompensez neuronii cu dopamină și îi fac să se simtă bine și importanți. Ei știu atunci când încep o nouă sesiune de antrenament că la final își vor primi recompensa. E o metodă foarte simplă dar extrem de eficientă de a-mi crește anduranța și de a-mi exersa zilnic răbdarea. Răbdarea este capacitatea de a tolera ceva neplăcut pentru o anumită perioadă de timp și dacă nu o exersez zilnic, ea cu siguranță scade și la un moment dat, chiar va dispărea, și știu că ea este cel mai important „mușchi al anduranței”. Din proprie experiență am constatat că abilitățile noastre se interconectează: dacă am răbdare să citesc o carte, o să am mai mare răbdare atunci când alerg; dacă am răbdare într-o situație de tensiune emoțională, voi avea și atunci când mă simt mizerabil (exemplele pot continua) și am reușit cu această mentalitate să creez din fiecare moment „neplăcut” o oportunitate de a antrena răbdarea. Apoi când am reușit să îmi împing limita mai sus, fac ce știu că este bine, mă felicit. Cred că această abordare mă ajută să am o mentalitate puternică și să fac față momentelor dificile din viață. 

Respirația pe nas în alergare

În anul 2004 am ieșit pentru prima oară la alergat, pe terenul de atletism din Baia Mare. Atunci alergam pentru că îmi doream să slăbesc și credeam că alergatul slăbește. La marginea terenului, era o doamnă profesoară cu niște elevi de la liceul sportiv, ce-i alerga și îi corecta în timp real. Am trecut și eu gâfâind pe lângă dânsa și s-a uitat la mine, eu cred că aveam fața albăstrită de hiperventilație, și mi-a strigat: „respiră pe nas!”. Am încercat câțiva pași și apoi am zis în gând că-i tembelă. Cum să respir pe nas? Ce, vrea să leșin? Eu n-am aer nici cu gura deschisă! Au trecut douăzeci de ani de atunci, și tot pe terenul de atletism, la o sesiune de intervale pe care le-am avut anul acesta, aceeași doamnă, de data acesta chiar mi s-a părut bătrână, era fără copii, se plimba pe teren, probabil este ieșită la pensie de ceva timp, m-a văzut iar cum „suflam” la intervale și mi-a strigat: „respiră pe nas!”. La intervale? Mi-a fost primul gând. N-ai cum. Nu se poate. Despre ce vorbește doamna asta? Oare ce are cu mine? Cam astea erau vocile din capul meu, anul acesta în luna Martie. Este luna August și dacă citești ce am scris în continuare în acest articol, ai să vezi cum se pot schimba gândurile și convingerile unui om. 

Cum tot ce e bun se termină repede, s-a terminat și perioada mea de refacere și recuperare. De două săptămâni am reluat ușor antrenamentele de bază și încep să construiesc o nouă fundație. Evident că este nevoie, după fiecare perioadă de recuperare, să încep antrenamentele cu o fază de construcție, cu readaptarea la efort, cu pregătirea aerobă de bază, creșterea treptată a volumului, atenția sporită la alimentație și somn. 

Așa că, analizând ciclurile de antrenament anterioare, am decis ca de această dată să încep să-mi fac pregătirea într-un mod nou, diferit. Toată faza de bază m-am decis că o voi face cu antrenamente exclusiv susținute cu respirație nazală. De ce m-am hotărât așa? Din două motive:

  1. pentru că toate antrenamentele pe care le-am făcut anterior respirând doar pe nas, erau oarecum, în prima parte mai dificile, dar în doua parte mă simțeam extraordinar de bine și aveam o recuperare foarte rapidă după;
  2.  pentru că m-am gândit că baza alergării este însăși respirația, și că vreau să explorez în profunzime acest subiect. 

După prima săptămână mi-am luat și o carte, Respirația,  de James Nestor. Două treimi din ea am citit-o și pot să zic că are un efect de uimire și schimbare de perspectivă asupra mea. Am aflat din carte că sunt studii ce au dovedit științific că respirația pe nas poate reduce efortul total la jumătate și acest lucru ne poate furniza avantaje uriașe în sporturile de anduranță. Apoi respirația pe nas reduce semnificativ consumul de apă necesar în timpul alergării, pentru că o mare parte din pierderile de apă le avem atunci când respirăm pe gură. Dar am să vă las și pe voi să  o citiți  și să descoperiți câte beneficii are respirația atunci când este făcută într-un mod potrivit. 

La antrenamentul de azi am reușit să fac câteva lansate de 30 de secunde fără să deschid larg gura pentru a inspira sau expira. Mi s-a părut de-a dreptul incredibil și sunt nerăbdător să văd cum voi evolua pe măsură ce antrenamentele vor crește în volum și intensitate. Ce-i interesant, că atunci când nu eram atent la respirație și băgam în mine aer pe unde apucam, la fiecare lansată pulsul îmi urca până în zona 4 sau 5. Uimitor, azi mi-a rămas în zona 2, chiar dacă am accelerat la fel de puternic ca altădată. 

N-avea nimic doamna de la terenul de atletism cu mine. Ea doar îmi spunea un secret ce n-am fost pregătit să-l ascult. Tembelul eram eu, dar atunci când ești prost, este ca și atunci când ești mort, tu nu știi nimic, le e greu doar celor din jurul tău.

10 adevăruri irefutabile despre mine

Sutele sau miile de ore pe care le-am petrecut cu mine însumi în alergare, mi-au oferit oportunitatea să stau foarte mult timp doar eu cu gândurile mele. Atunci când muncesc, socializez, citesc, stau la TV sau pe internet, ori petrec timp cu familia, în majoritatea timpului gândurile mele sunt orientate pe sarcini, planuri, obiective sau interacțiune. Practic atunci trăiesc filmul societății în care mă aflu, cu valorile și cu normele ei. În schimb, atunci când alerg conștient de mine, sunt mai puțin distras de valori, educație sau constrângeri și asta mi-a dezvăluit treptat mai multe adevăruri irefutabile despre mine pe care vreau să le împărtășesc cu voi:
1. Eu sunt cel mai mare sabotor ale meu;
2. Orice vine cu avantaje și dezavantaje;
3. Binele și răul sunt doar niște puncte de vedere, totul ține de perspectiva din care le privesc.
Garantat ele coexistă în tot;
4. La un moment dat nimeni, dar absolut nimeni, nu-mi va duce lipsa;
5. Sănătatea mea se deteriorează indiferent de alegerile mele;
6. Cu cât sunt mai admirat, cu atât atrag mai multă ură;
7. Cu cât mă grăbesc mai tare, cu atât mă apropii mai mult de moarte;
8. Mă simt rău? Nici o problemă, o să-mi treacă. Mă simt bine? Cu siguranță în curând o să-mi
treacă.
9. Cu cât dețin mai mult, cu atât am mai puțintimp să trăiesc;
10. În fapt nimic nu este al meu, sunt doar administrator temporar al bunurilor.
Chiar dacă cele zece constatări par oarecum triste, negative, în fapt ele mă ancorează mai mult în timpul prezent și îmi oferă cel mai prețios cadou, recunoștința că trăiesc. Pe mine, aceste adevăruri m-au eliberat.

Aleg alergarea

Azi am ieșit de dimineață în parc. Nu era în plan. Dar pur și simplu n-am mai putut să dorm, așa că m-am îmbrăcat și am trecut de ușa casei. Până în Parcul Regina Maria am exact 900 de metri și eram convins că nu o să alerg. Apoi i-am văzut pe nea Sorin și Nelu colonelu’ alergând pe pista de tartan. Le-am dat binețe și m-am alăturat lor. Alergare ușoară. După o tură, am rămas doar cu nea Sorin. Am zis că mai facem una pentru mine și una pentru el. Noi nu prea conversăm când alergăm. Doar așa, puțin și simplu. În rest ne bucurăm de mișcare. Ne-am întâlnit și cu nenea Roman. La cei 93 de ani este vesel, cu energie bună și se vede că are mereu aceeași bucurie în a alerga. Da, aleargă zilnic, adaptat la vârstă. Te inspiră să dai ce ai mai bun din tine. Dacă el poate, tu n-ai nici o scuză. Apoi l-am văzut și pe Adrian. Un prieten care recent s-a apucat  de mișcare. Nu le avea cu asta dar văd că a trecut ușor de la plimbare, la bicicletă și acum aleargă. Sunt tare încântat să-l văd. Și o doamnă blondă, slăbuță, își face și ea turele de alergare deși e trecută de șaizeci de primăveri. Mereu senină și parcă recunoscătoare în privire, că poate face asta. Mai e și domnul cu labradorul negru, Tomi. Știm doar numele câinelui pentru că dânsul nu este prea sociabil. Consecvent și serios, timid și concentrat doar pe alergarea lui. Salută doar dacă o faci tu primul. Nu zâmbește, are veșnic aceeași față cu o singură expresie. O vedem și pe doamna Adriana, voluntară la Salvamont. Același ritm, viteză mare mereu și totuși relaxată. Și mai sunt alergători ce vin destul de regulat și se bucură de primele ore ale dimineții, luându-și zilnic doza de sănătate și vitalitate. 

Facem cele două ture și ne hotărâm să mai facem una. Jumătate pentru mine și jumătate pentru nea Sorin. Chiar dacă alergarea presupune efort, este plăcut și reconfortant să o poți face. Acceptarea dificultății face lucrurile să fie mult mai ușoare. Îmi dau seama pe final că nu mi-am pornit nici ceasul. N-are nimic. Alergarea este făcută și mă simt minunat. Restul sunt doar detalii și zgomote de fond. Mă pornesc spre casă în plimbare și mă bucur să mă mai întâlnesc cu doi alergători. Unul nu-l știu pe nume iar cel de-al doilea e Ady, un foarte tânăr pensionar.

Fiecare zi în care ies din casă să petrec timp cu mine în mișcare, are ceva de oferit. Prin simplitatea ei și prin miracolul că există. Sunt recunoscător și fericit că pot să fac asta și mă simt bogat că am puterea să aleg alergarea. 

Cum să mă apuc de alergat?

Cum să încep să alerg, căci vreau să mă apuc și eu de asta? Cum faci asta fără accidentări? Nu te dor genunchii? Ce fel de pantofi să folosesc? Ce să fac să pot să mă țin? 

Sunt câteva întrebări ce le primesc în mod frecvent și vreau să le răspund și aici celor interesați. Eu am mai bine de 11 ani de când alerg, fără să am probleme majore de sănătate, așa că am să răspund întrebărilor, prin prisma experienței mele. Trebuie ținut cont că fiecare om este diferit și că, ce mi s-a potrivit mie, nu este neapărat bun pentru oricine.

Cum să încep să alerg căci vreau să mă apuc și eu de asta? 

Eu recomand să-ți faci un set de analize, un control la medicul de familie și un control la cardiolog. Alergarea este solicitantă pentru un organism sedentar și este important să știi, că din punct de vedere medical, poți să faci asta. 

Dacă ai verde, după asta e bine să începi cu două săptămâni de plimbare. Să ieși pur și simplu din casă și să te plimbi într-un ritm cât mai susținut timp de 30-60 de minute. 

Apoi, începi cu distanțe scurte și un ritm confortabil. La început, pentru mine 200 de metri reprezentau un adevărat maraton și oricât de încet aș fi alergat, eram aproape incapabil să respir. Așa că nu trebuie să te sperie dacă o să ți se pară efortul foarte greu. Când simți că nu mai poți, te plimbi și după ce respirația ți se reglează, mai alergi o tură. Și când iar obosești, o iei de la capăt cu o nouă plimbare. Important este, în primele două, trei luni, să îți formezi disciplina de a ieși din casă la mișcare. Este partea cea mai dificilă și este cel mai greu lucru, în a transforma o alegere sănătoasă, într-un obicei sănătos. Nu contează nici cât de mult alergi și nici cât de repede. Este vital să nu te compari cu nimeni și să te concentrezi doar pe ce ai reușit să faci. Dacă poți, este foarte bine să nu asculți muzică și să ai urechile libere. O să te auzi mai bine cum respiri, o să înveți să petreci timp cu tine și să stai cu gândurile tale și o să poți să înveți să simți cum picioarele tale ating pământul.

Musculatura reacționează foarte rapid și se adaptează destul de rapid la efort. După două, trei luni în care ești consecvent, ai să vezi că alergările tale se lungesc, viteza se mărește și modul în care respiri se schimbă. Asta pentru că mușchii sunt foarte vascularizați și după fiecare antrenament organismul se reface și construiește, pentru a face față la un nou eventual „stres fizic”. Pentru a nu pierde beneficiile date de stresul generat de antrenament, este important să te hidratezi și după fiecare antrenament să iei o gustare de refacere. Patru părți să fie carbohidrați și o parte să fie proteine. La mine iaurtul, chefirul, arahidele, migdalele, pâinea integrală și ouăle sunt gustări ce mă ajută să mă recuperez foarte rapid și ușor și îmi asigură cărămizile necesare pentru refacere. Când te refaci cel mai bine? Atunci când dormi. Somnul este partea cea mai importantă din antrenament, așa că trebuie să te odihnești.

Chiar dacă ai să te simți la un moment dat în formă și pregătit de noi provocări, să ții cont că articulațiile, ligamentele și oasele au o întârziere destul de mare, față de musculatură, în a se antrena. Spre deosebire de mușchi, aceste țesuturi sunt aproape deloc vascularizate și au nevoie de un timp îndelungat pentru a se întări și pregăti pentru un efort susținut. Din tot ce am citit până acum în textele de specialitate, este nevoie de nouă luni pentru a întări oasele, articulațiile și ligamentele. Concluzionând, nu te aventura în această perioadă să faci efortul de o intensitate foarte ridicată sau de o durată mai mare de 50-60 de minute. Te va feri de accidentări și îți asigura o dezvoltare aerobă sănătoasă, care îți va asigura o sănătate pe termen lung. 

După nouă, zece luni de alergare, poți să îți stabilești și un obiectiv mai îndrăzneț și să îți faci un plan de antrenament. Sunt antrenori locali de alergare, găsești diverși antrenori ce pot să te ajute online, sunt cluburi de alergători sau dacă nu ești prea sociabil, sunt foarte multe planuri de antrenament online sau în cărțile dedicate alergării. 

Cum alergi fără accidentări?

Eu nu m-am accidentat pentru că am fost atent să nu forțez, am avut răbdare să construiesc, am fost atent la organismul meu, mi-am acordat suficient timp recuperării și nu m-am comparat niciodată cu nimeni. 

Nu te dor genunchii, gleznele?

Mă dureau atunci când am început alergarea, dar apoi tonusul muscular m-a protejat. Pe măsură ce am crescut volumul de alergare, am avut mare grijă să studiez ce mă poate ține sănătos și am pus în practică. Din nou, recuperarea este foarte importantă și trebuie făcută. Alimentație, streching, odihnă, somn. Dezvoltarea musculară și exercițiile în sala de forță au și ele un mare beneficiu, așa că am avut mereu grijă ca măcar o dată pe săptămână sa fac și asta.

Ce fel de pantofi să folosesc?

La început este bine să porți ce îți place și ce te motivează să ieși din casă. Mărimea lor trebuie să fie cu cel puțin o jumătate de număr mai mare decât porți la pantofii de mers. Picioarele se umflă în timpul alergărilor mai lungi și dacă au loc unde să facă asta, o să te scutească de răni. După ce ai o anumită experiență în alergat, o să descoperi singur ce ți se potrivește. Eu am încercat diverse tipuri de pantofi și îi port în funcție de antrenament, recuperare, teren. 

Ce să fac ca să mă țin de alergare?

Să nu forțezi, să înțelegi beneficiile ce ți le aduce, să te odihnești suficient când te simți obosit, să ai obiectiv principal sănătatea, să nu te compari cu nimeni, să te feliciți mereu că ai alergat mai ales când n-ai avut chef, când ți-a fost foarte greu, când nu ți-a plăcut.

Sper că ți-am fost util și dacă ai întrebări poți să le lași la comentarii și am să-ți răspund cu mare drag. 

Ciclul de refacere și recuperare

Alergarea este stilul de viață pe care l-am ales pentru a-mi îmbunătăți și menține sănătatea. De fapt, sănătatea este scopul principal pentru care alerg. Nu mi-a plăcut niciodată, și oricât am alergat, nu am putut să o transform într-o plăcere, dar gândul că îmi face bine m-a motivat mereu să continui ce am început. În ultimii trei ani am avut o perioadă în care am adunat  peste 12.000 de kilometri și mi-am depășit limitele fizice ce nu le credeam posibile. Dacă trag o linie, realizez că am reușit să îmi păstrez sănătatea și să îmi îmbunătățesc capacitatea de efort. Ce mi-am dat seama că lipsește din viața mea, este o perioadă în care să mă odihnesc mai mult și să las organismul să se recupereze. Chiar dacă n-am suferit nici o accidentare, de trei luni am redus semnificativ efortul depus, orele de antrenament și am constatat că, corpul meu se reface și se simte bine cu acest răgaz. Trei ani la rând n-am avut curajul să reduc motoarele, ci am încercat să rămân ancorat într-un anumit volum, de frica de a nu pierde tot ce am construit. Apoi creierul meu a hotârât, independent de mintea mea, că este timpul pentru o pauză. Mă consider norocos. Chiar aveam nevoie de o pauză și acum că o am, mă simt binecuvântat. E minunat și să te odihnești. Simt cum musculatura mea se dezvoltă în această perioadă mai bine ca oricând, simt cum se refac articulațiile și tendoanele, cum fascia mea s-a relaxat și mintea mea încet, încet își dorește din nou provocări fizice. Da, sunt și aspecte ce nu sunt plăcute, spre exemplu kilogramele ce se pun în plus, dar știu că un organism atunci când este sănătos, va face tot posibilul să facă rezerve de energie în perioada de refacere și recuperare. Așa că, acum privesc, pentru prima oară în viața mea, și aceste kilograme în plus ca pe o binecuvântare. Cu siguranță energia pe care o înmagazinez va fi folosită benefic în viitor. 

Alergarea m-a învățat că viața de calitate este legată de moderație, cumpătare, acceptare, adaptare și multă introspecție. Recordurile, obiectivele, mândria, recunoașterea celorlalți, performanța, podiumurile și competițiile cu ceilalți pot să mă îndepărteze exact de scopul principal, care este sănătatea, așa că am să le las cât mai departe de mine și am să mă bucur de efortul de a rămâne cumpătat. 

Care-i următorul obiectiv?

Tot mai des primesc următoarea întrebare: „Care-i următoarea ta cursă? Care-i următorul obiectiv? Tot la fel de surprinși sunt interlocutorii mei atunci când le răspund că nu mai am nici un obiectiv de tip cursă, distanță, viteză sau timp. Sunt oarecum fără obiectiv și mă bucur mult pentru că am putut ajunge aici. Societatea în care trăim ne impune și ne dresează să avem obiective: să terminăm cu brio o scoală, să ne luăm bacalaureatul, să facem o facultate, să ne luăm licența, să ne facem o carieră (carieră ce poate avea „n” obiective de la adolescență până la pensionare), să ne căsătorim, să facem copii, să creștem copii, să ne facem o casă, să ne luăm mașină, să… Ce fac toate aceste obiective? Mie personal, au reușit să-mi fure mai mereu timpul prezent. Da, știu teoria, concentrează-te pe călătorie nu pe destinație. Ea a fost mereu la locul ei. Dar atunci când am un obiectiv, mă dedic să-l ating. Planific, organizez, estimez, evaluez și fac zilnic pași spre obiectiv. Ce am observat este că, vreau nu vreau, gândul meu este poziționat mai mereu undeva în viitor încercând să vizualizeze atingerea scopului. Și poate de multe ori în jocul gândului cu ținta, sunt cu copiii mei, cu partenera de viață, cu părinții, cu prietenii, cu colegii de muncă sau de cele mai multe ori, cu mine însumi. Realizez acum că obiectivul meu este să fiu cât mai prezent în prezent. Gândul meu să fie aici, azi și împreună cu mine și cu cei din jurul meu. La ce mă ajută să ating obiective mărețe din când în când și să trăiesc în viitor sau reproșându-mi chestii din trecut ce mă îndepărtează de țintă? Timpul prezent este tot ce există pentru mine. Trecutul a fost și nu se va mai putea trăi niciodată, iar viitorul este doar o posibilă destinație ce n-are nici o garanție că va exista. 

Am ziua de azi, prezentul. Dimineața mă trezesc, cântăresc ce am, cum mă simt, ce-mi doresc. Vreau să ofer timpul meu prezentului, mie, celor dragi, cunoașterii și învățării de lucruri noi, corpului, conștiinței, sufletului. Să trăiesc cum trăiesc toate ființele (exceptând omul adult) acestui pământ, cum o fac copii bucurându-se în totalitate doar de prezent. Și vreau să rămân cât mai modest căci nimic din ce am realizat nu ne pune deasupra celorlalți. Îmi doresc să fiu cât mai discret și invizibil. O să evit să mă compar cu oricine pentru că nu-i deloc sănătos (nici măcar cu mine n-am să mă compar deoarece difer de la o zi la alta, de la an la an…). Mă mulțumesc cu ce am și să mă bucur de puțin. Sunt mereu recunoscător de tot.

Simplificat, obiectivul meu este să adun cât mai mult timp trăit și simțit doar în prezent.

E bine să transpir când alerg?

Atunci când alerg, hidratarea este foarte importantă. După modul în care respirăm, ca importață, este următoarea. Nu știu de unde și de ce, dar cu mult timp în urmă, mă gândeam că dacă transpir cât mai mult, o să slăbesc și o să alerg mai ușor. Știu că îmi luam tot felul de foițe și alergam pe căldură. Eram încântat că la sfârșit de antrenament cântarul arăta considerabil mai puțin. Apoi mă simțeam slăbit, mă dureau articulațiile, musculatura și de cele mai multe ori și capul. A doua zi nu prea mai eram în stare să ies la alergat. Cum se întâmplă când ești prost, nici nu mă gândeam de ce nu mă simt bine.
După ce am început să studiez despre sport, antrenamentul sportiv, recuperare și nutriție, am aflat că este vital să mă hidratez. De fiecare dată când dormim, suntem activi, digerăm mâncarea, corpul nostru are nevoie de apă pentru a funcționa cât mai corect și mai eficient. De fapt, are nevoie mai mult decât de apă. Ea este doar un solvent ce conține minerale care fac ca pereții celulelor să se deschidă și să primească apa în compoziție. Fără minerale apa nu poate trece de membrana celulară. Mineralele, sărurile sunt practic niște chei ce deschid fiecare, ușa fiecărei celulă. Arderile ce au loc în interior au nevoie de apă atât pentru a se întreține dar și pentru a reuși să elimine toxinele ce rezultă în urma arderilor. Explicația mea este simplă și la nivelul meu de înțelegere. Probabil un biochimist ar explica aceste lucruri mai clar și cu termeni specifici. Am aflat că prima reacție a organismului, atunci când pierdem apă prin transpirație, este de a scoate apa din ligamente, articulații, țesutul muscular și din oase pentru a putea asigura același flux sanguin și suficientă apă la organele vitale. Și o dată ce nivelul de apă scade în ligamente, articulații și mușchi, celulele devin casante și expuse la accidentări deoarece apa le asigură atât funcționarea optimă, cât și elasticitatea.
Așadar, trebuie să am grijă cât transpir și cum transpir. Tocmai de aceea dacă știu că antrenamentul meu durează mai mult de 30 de minute, am să am la mine mereu un flasc cu apă minerală sau cu electroliți. Mă asigur să consum din când în când câte o gură mică de apă și să acopăr o parte din pierderile de minerale și de apă eliminate prin transpirație. Dacă fac asta, recuperarea după antrenament se face mult mai ușor, mai rapid, metabolismul meu se va focusa pe arderile necesare pentru recuperare și reconstrucție celulară necesară după fiecare antrenament. Dacă în schimb, am să transpir abundent și n-am să-i dau apă și minerale, corpul meu se va focusa doar pe refacerea cantității de apă deoarece consideră că este o urgență de restabilire a echilibrului și de a putea susține viața în siguranță. Pe când apa va ajunge iar la nivel optim, „va uita” că trebuie să facă reconstrucția celulară și să „antreneze” părțile folosite la antrenament. Tot ce fac de fiecare dată când ignor hidratarea este să mă chinui inutil la un stres fizic și să mă expun posibilităților nenumărate de accidentare.
Da, azi alerg indiferent de vreme echipat astfel încât, datorită echipamentului, să reușesc să transpir cât mai puțin. Știu că în acest mod am să ard mai multă grăsime, am să antrenez mai bine musculatura, am să obțin beneficii pentru sănătate și am să reușesc să fac progrese.

Alergarea și viața

Alergarea este ca și viața, începe cu primul pas, mai greu, cu nesiguranță, și cu sentimentul că mergi prea încet sau nu știi cât o să poți ține ritmul. De fapt este o călătorie în care avem ocazia să petrecem timp cu noi, cu cei dragi, în tumultul orașului sau în mijlocul fascinant al naturii. Din nou găsesc similitudinea dintre viață și alergare. Poate că orice proces are aceste etape, aceeași dinamică și această abordare din partea noastră. În viață fugim după diplome, apoi alergăm să ne distrăm, după care căutăm să avem cariere, bani, funcții în societate și recunoașterea celorlalți. Ne facem o familie, copii și realizăm că avem de toate, dar nu mai avem timp. Totul trece nespus de repede și parcă ce-i mult, devine dintr-o dată puțin. Avem tot ce am visat și vrem mai mult. Totul devine puțin, fericirea se transformă în nemulțumire. Viața.

Alergarea începe cu câteva sute de metri sau poate doar cu o plimbare. Bucuria e după ce se termină, pentru că alergarea este grea. Apoi pe măsură ce avansăm, ne dorim mai mulți kilometrii, mai mulți prieteni care fac asta. Ne luam echipamente din ce în ce mai bune, pantofi din ce în ce mai sofisticați, încercăm noi și noi trasee și începem să ne comparăm cu ceilalți. Ne înscriem la competiții și trăim bucurii și dezamăgiri în funcție de ce am reușit sau n-am reușit. Ne găsim cluburi și antrenori unde să ne antrenăm mai bine, o facem din ce în ce mai temeinic, cu rezultate mai bune, dar parcă tot nu suntem mulțumiți de rezultat. Apoi ne trezim că alergăm mii de kilometri, și stând să ne facem o introspecție, realizăm că nici nu mai știm când a trecut timpul. Ne atingem dorințele la care doar visam și ne lovește depresia post obiectiv. Alergarea.

Când prea mult devine puțin este un semn că trebuie să extragem esența și să ne reinventăm viața sau alergarea. În definitiv ambele sunt doar niște călătorii care trebuie savurate, cu bune și rele. Așa cum atomul are sarcini pozitive în nucleu și sarcini negative pe stratul de electroni, una cu masă și alta fără, dar cu energii la fel de puternice, așa este și viața sau alergarea: cu bune și cu rele, cu adevăr și minciună, cu întuneric și lumină, cu greu și ușor. Societatea ne-a învățat să credem că binele și răul sunt separate pentru a ne controla mai ușor, dar viața și alergarea bine făcute ne învață că ele coexistă și se echilibrează reciproc. Moderația, toleranța, acceptarea, blândețea sunt linii ce unesc binele și răul; albul cu negrul, ușorul de greu. Este calea în care începe împlinirea și bucuria de a trăi pe orice vreme. 

Mă întreb: trăiesc pentru bani, faimă, case, mașini? Alerg pentru timpi, kilometri, locuri, medalii, elevații? Nicidecum. Trăiesc și alerg pentru că pot și sunt mereu recunoscător pentru asta!