Anduranța este capacitatea de a rezista dorinței de a mă opri din alergare. Tibi Ușeriu mi-a scris un autograf pe cartea lui, 27 de pași, în care zice așa: „Atunci când nu mai poți, mai poți puțin!” Întotdeauna creierul meu, indiferent de distanța pe care o alerg, strigă nebunește către minte, că este timpul să mă opresc. El nu are nici un motiv să suporte antrenamentele mele și îi place să supraviețuiască doar pe moment. Iubește confortul, răsfățul, odihna și este orientat pe plăcere. În schimb, mintea mea este cea care știe din experiențele trăite până acum, că alergarea îmi face bine. Endorfinele și dopamina care sunt eliberate de organism, în timpul dar și după fiecare „stres fizic” voluntar, îmi dau energie și bună dispoziție pentru întreagă zi. Rațiunea este cea care conștientizează asta și mă ajută mereu să fac alegerea potrivită. Și pentru a avea o relație bună cu creierul meu, de fiecare dată când fac un antrenament, mă felicit pentru ca am făcut-o. Cu cât mi-a fost mai lene atunci când m-am apucat de antrenament, cu atât cuvintele de laudă de după sunt mai încărcate de apreciere. Cu cât m-am mișcat mai greu și anevoios, cu atât mă felicit mai tare; pentru că cu cât starea de confort este mai puternică și stabilă, cu atât să ies din ea și să fac ceva, reprezintă o realizare mai mare. În felul acesta îmi recompensez neuronii cu dopamină și îi fac să se simtă bine și importanți. Ei știu atunci când încep o nouă sesiune de antrenament că la final își vor primi recompensa. E o metodă foarte simplă dar extrem de eficientă de a-mi crește anduranța și de a-mi exersa zilnic răbdarea. Răbdarea este capacitatea de a tolera ceva neplăcut pentru o anumită perioadă de timp și dacă nu o exersez zilnic, ea cu siguranță scade și la un moment dat, chiar va dispărea, și știu că ea este cel mai important „mușchi al anduranței”. Din proprie experiență am constatat că abilitățile noastre se interconectează: dacă am răbdare să citesc o carte, o să am mai mare răbdare atunci când alerg; dacă am răbdare într-o situație de tensiune emoțională, voi avea și atunci când mă simt mizerabil (exemplele pot continua) și am reușit cu această mentalitate să creez din fiecare moment „neplăcut” o oportunitate de a antrena răbdarea. Apoi când am reușit să îmi împing limita mai sus, fac ce știu că este bine, mă felicit. Cred că această abordare mă ajută să am o mentalitate puternică și să fac față momentelor dificile din viață.
Etichetă: anduranta
Care este cel mai puternic mușchi?
Când e vorba de anduranță, gândurile noastre au o putere magică asupra noastră. Să alergi pe linia dintre pot și nu mai pot, presupune eficiență din punct de vedere bio-mecanic, un metabolism bine antrenat și o capacitate cât mai mare a organismului de a folosi oxigenul în arderile musculare. Primele două se pot antrena prin perseverență, timp și disciplină, iar cea de-a treia este ereditară și conform ultimelor studii, poate fi îmbunătățită doar cu foarte puține procente. Aici apare cea de-a patra componentă a anduranței, pregătirea mentală a sportivului. Majoritatea campionilor curselor de anduranță spun că pregătirea mentală face 90% dintr-o cursă de ultra.
Capacitatea fiecărui individ de a gestiona gândurile poate duce la o diferență semnificativă într-o cursă. Doi alergători cu un talent similar, o pregătire fizică asemănătoare, se vor diferenția atunci când gândurile își fac loc între pași, ritmul cardiac și suflul respirației.
Azi trebuie să alerg. Este un gând ce te împinge spre acțiune dar cumva ne și atinge la nevoia noastră primordială, libertatea. Tocmai de aceea puterea acestui gând va fi net inferioară celui de genul: azi aleg să alerg! Scopul final este același, dar energia pe care o primesc, prin faptul că eu aleg să fac această acțiune și nu sunt obligat să fac asta, este mult mai mare. Când îmi spun la kilometru 100 a unei alergări de ultra că trebuie să continui, că trebuie să duc la capăt, este puțin probabil să pot să și zâmbesc când fac acest lucru, dar când îmi spun hotărât că eu am ales asta și că aleg să-mi descopăr limitele și că vreau din tot sufletul meu să continui am să mă surprind de multe ori zâmbind și deplasându-mă în continuare spre finish. Spun deplasându-mă, pentru că la alergările de ultra, să nu te oprești, înseamnă să alergi. Ce putere are un zâmbet? Activează mușchii feței care sunt responsabil cu secreția cea mai ridicată de endorfine din tot corpul uman. Iar endorfinele secretate de zâmbetul unui alergător fac cursa cu 2% mai ușoară.
Este doar un exemplu de pregătire mentală. Fiecare poate să se descopere și să înțeleagă cum funcționează. Antrenamentele sunt poligoanele noastre de încercare. Să asculți muzică la fiecare antrenament o să te distragă de la ce ai de făcut. Gloanțele vor ajunge maxim pe ritmul muzicii și e foarte puțin probabil să învățăm ceva. La fel și cu alergările în care înlocuiești statul la crâșmă la taclale, cu povestitul la alergare. Da, e bine că vei rămâne în zona 2 dar focusul tău se va duce departe de alergarea propriu zisă. Se spune că Arnold Schwarzenegger se concentra pe musculatura pe care o lucra, inclusiv în pauzele de relaxare dintre serii, că încerca să rămână conștient la grupele solicitate la antrenament, întreaga zi pentru a determina organismul să fie prezent cu toate forțele lui pentru a-i crește masa musculară. Campionii cu siguranță tratează și alergarea la fel. În alergarea de anduranță gândul e cel mai puternic mușchi!
Anduranța și gândul bun
Întotdeauna am fost un alergător de forță dar cu o viteză mai mică în comparație cu ceilalți. Îmi amintesc că eram copil și la jocurile de fotbal de pe maidan întotdeauna trebuia să compensez cu intratul „bărbătește”, umăr la umăr, poziționare, deoarece, cam aproape toți copiii, dacă apucau să alerge, mă cam depășeau. În schimb natura m-a înzestrat cu forță și rezistență. Mereu câștigam duelurile unu la unu și stăteam, dacă mă lăsau părinții, de dimineața până seara, pe terenul de fotbal.
Când am început cu jogging-ul era destul de inconfortabil pentru mine să respir și să mă acomodez cu efortul. Ani de zile de sedentarism și kilogramele în plus își spuneau cuvântul. Timpul se dilata considerabil la fiecare alergare și părea nesfârșit. Mă încurajam mereu să duc încă 100 de metri și dacă nu cad jos, mai văd. Poate mai încerc încă o sută. În fiecare zi era parcă tot la fel de greu indiferent cât de consecvent și de „antrenat” eram. Până când, într-o noapte de iarnă din anul 2014, pe când ningea ca într-o poveste, măcinat de depresie și bulversat de schimbările pe care universul le avea pentru mine în ultimele luni, am îndrăznit să alerg mai mult ca de obicei. De regulă nu depășeam 30 de minute. În acea noapte vroiam să fac ceva ca să îmi curăț gândurile, așa că am zis că dacă spiritul meu suferă, hai să fac să sufere un pic și trupul. Și mi-am propus să alerg trei ore. Dacă nu pic jos, alerg. Și alerg. Tare sau încet. În funcție de câtă energie simt că am. Să văd de ce sunt capabil. Să văd care este limita mea. Și am alergat. La un moment dat respirația mi s-a reglat, ritmul pașilor a început să devină constant. Faptul că înaintam și bobinam orașul la ora trei noaptea, mă făcea să simt că mintea mea începe să uite de răul ce zăcea în ea și să se bucure de a pune un picior în fața celuilalt și a înghiții trotuarele unul câte unul. Fulgii de zăpadă erau mari și pufoși și așterneau sub picioarele mele un strat de amortizare care făcea alergare să pară și mai îmbietoare. Nu aveam habar de pace, de distanțe, de ritm cardiac, prag lactat. Nu știam despre alimentație, hidratare. Pur și simplu m-am lăsat în alergare și gândurile mele se simplificau pe măsură ce înaintam, până când au ajuns să fie doar pas, respirație, pas, respirație.
Am rezistat cele trei ore și la sfârșit am văzut, pe o aplicație de pe telefonul mobil pe care o foloseam, ceva Nike Run din câte îmi amintesc, că am alergat 24 de km. Mi s-a părut incredibil, mă simțeam bine, eram plin de un sentiment de satisfacție și parcă ceața depresiei se risipise. Nu știam atunci de runner’s high, de endorfine și dopamină, dar am observat că alergarea și gândurile pozitive merg mână în mână. La început m-am forțat să cred că am să reușesc și corpul meu a trecut peste cele 30 de minute maxime cu care eram obișnuit și apoi corpul meu mi-a schimbat gândurile. Reușisem să descopăr o metodă de a fi bine cu mine chiar dacă implica efort, suferință fizică și răbdare. Răsplata finală era mai valoroasă decât prețul plătit. Timpul a trecut, alergarea a devenit o parte din mine și distanțele s-au tot mărit. Alergările de ultra mă atrag, le practic de câteva ori pe an și știu că doar gândurile bune, pozitive, curate îmi dau rezistență și anduranță. Dacă sesizez un gând negativ în mintea mea și îl conștientizez, apelez imediat la trei gânduri pozitive din „cutia de bomboane”. Da, putem să gândim conștient ce vrem și asta se antrenează. Cu cât sunt mai pozitive și curate cu atât picioarele se ușurează. Anduranța și gândul bun sunt tovarăși de cursă lungă!