Îmi amintesc, amuzat, cum pe la vârsta de 20-30, vedeam câte un ins ce alerga pe străzi sau în parc și mă întrebam oare de ce o face. Știam eu că alergarea este sănătoasă dar eram atâta de ignorant și de prins în cei 10% de care vorbeam într-un alt articol, încât pur și simplu nu puteam să dau niciun sens efortului de a face asta. Îmi păreau mai importante munca, cariera, compania pe care o clădeam, prietenii și berile turnate însetat după o zi de muncă, relațiile în care eram. Toate, dar absolut toate mi se păreau înzecit de importante față de a face acest efort, să ieși la alergat. Aveam impresia că am să rămân veșnic sănătos și tânăr. La ce bun să pierzi timpul cu alergarea?
Zilnic, de fapt îi făceam loc sedentarismului și obezității, să pună stăpânire pe mine și să mă transforme dintr-un tânăr ce iubea sporturile de echipă de mic copil, într-un gras ce iubea să privească, cu berea în mână și cu punga de chipsuri, sportul la televizor. Nu mă gândeam ce valoare are fiecare zi în parte și că ce adunăm zilnic, ajunge să ne definească ca om și să plătim când vârsta a doua și a treia vine cu nota de plată. De ce nu mă gândeam? Pentru că mă credeam un om bun, echilibrat, ponderat, activ. Eu mă comparam cu alții din jurul meu și mi se părea că sunt mult mai bine ca oricare dintre ei. Dar de fapt, viața fiecăruia dintre noi se petrece într-o bulă, ne înconjurăm de oameni asemeni nouă și este ușor să crezi că ești bine.
Universul lucrează și mereu ne face să realizăm cât de limitați suntem. Destinul a făcut să ies din bula mea și am realizat, având mai mult timp să stau cu mine, că am multe de schimbat și de făcut în viață. Am înțeles că fără să am grijă de sănătate, de corabia care-mi poartă sufletul, într-o zi am toate șansele să mă înec. Trupul nostru e cel care are grijă de noi. Fără el intact, nu putem exista nici măcar zece minute. Da, m-a lovit acest adevăr simplu pe care îl auzisem din alte guri de sute de ori. Îl consideram adevărat dar era de genul: „așa, și?, ce treabă am eu cu asta?” Mie n-are ce să mi se întâmple.
Sportul a fost un prim pas spre schimbare. Un obicei bun de regulă atrage după el alte obiceiuri bune care la rândul lor, în timp, atrag altele. Azi fac sport, am grijă să dorm un somn suficient și odihnitor, e prioritar să mă recuperez după sport, sunt atent la ce mănânc și cât mănânc, gândurile ce-mi trec prin minte le orientez mereu spre o zonă pozitivă. Încerc să am mereu un impact benefic asupra celor din jur și cel mai important, am învățat să nu mă compar cu nimeni. Singura comparație a mea, pe care mi-o permit, este cu eul meu de ieri, alaltăieri. Cu mine de acum un an, comparația e deja neconcludentă și evit să fac asta. De ce mă compar doar cu mine? Pentru că am învățat că atunci când ne comparăm cu alții, corpul nostru va secreta un hormon al stresului numit cortizol, iar prezența lui în corp ne îmbolnăvește oricât de sănătos stil de viață avem. Rețelele sociale, media, internetul aplicațiile de sănătate, toate ne expun la aceste comparații care generează cortizol. Așa că mă educ zilnic, mă dresez vorba unui comediant, să stau departe de comparații. Ne pot motiva pe termen scurt, dar ne îmbolnăvesc cu siguranță pe termen lung!