alergare

Alerg, viața este simplă

Viața este foarte simplă. Din nefericire suntem tentați să o complicăm și să credem că dacă este complexă, atunci vom trăi extraordinar în această lume. Alergarea m-a învățat că nu este așa. De aproximativ trei luni, alerg la fiecare antrenament doar cu respirație nazală și practic re-învăț cum se respiră, la 46 de ani trecuți. Am mai scris de asta, și cu cât trece timpul, sunt tot mai fascinat de efectul benefic pe care îl are o respirație corectă. Am reușit să fac inclusiv intervale de alergare în pantă, lungi de 150 de metri, cu un pace mult peste ritmul meu de maraton, și am respirat doar pe nas. A fost parcă, pentru prima dată în viața mea, când am simțit forța plămânilor mei. Și m-am bucurat.

Acum mi-e simplu să gândesc că alergarea începe cu respirația. Da, dacă vine după un somn bun. Apoi, ține de cât de bine mă hidratez, de cât de bine mă realimentez cu carbohidrați și săruri dacă sunt alergări lungi. Contează cum închei alergarea și îmi fac răcorirea, iar alimentația de recuperare este esențială. Și iar somn, respirație, hidratare, nutriție, răcorire și recuperare. În acest mod mă concentrez pe ce am de făcut și mă felicit pentru tot ce am reușit. Orice este făcut, este infinit de mult față de nimic. Simplu, nu? Așa se naște consecvența.

La fel și în viață, sunt lucruri care se întâmplă și nu le pot controla (99,9%), o mică parte țin de micile mele decizii zilnice și sunt în totalitate la îndemâna mea. Sunt lucruri pe care le pot influența, negativ sau pozitiv în funcție de atitudinea mea. E clar că dacă mă plâng de cei din jur, de societate și de întâmplări, influența mea va fi tot negativă și se va întoarce tot împotriva mea, așa că e mai simplu să mă strădui sârguincios să privesc senin „spectacolul” vieții din jur, să accept așa cum e și să ofer o doză de bine atunci când pot. Doar așa am și eu șanse să primesc ceva înapoi. Respiră, e minunat!

Respirația pe nas în alergare

În anul 2004 am ieșit pentru prima oară la alergat, pe terenul de atletism din Baia Mare. Atunci alergam pentru că îmi doream să slăbesc și credeam că alergatul slăbește. La marginea terenului, era o doamnă profesoară cu niște elevi de la liceul sportiv, ce-i alerga și îi corecta în timp real. Am trecut și eu gâfâind pe lângă dânsa și s-a uitat la mine, eu cred că aveam fața albăstrită de hiperventilație, și mi-a strigat: „respiră pe nas!”. Am încercat câțiva pași și apoi am zis în gând că-i tembelă. Cum să respir pe nas? Ce, vrea să leșin? Eu n-am aer nici cu gura deschisă! Au trecut douăzeci de ani de atunci, și tot pe terenul de atletism, la o sesiune de intervale pe care le-am avut anul acesta, aceeași doamnă, de data acesta chiar mi s-a părut bătrână, era fără copii, se plimba pe teren, probabil este ieșită la pensie de ceva timp, m-a văzut iar cum „suflam” la intervale și mi-a strigat: „respiră pe nas!”. La intervale? Mi-a fost primul gând. N-ai cum. Nu se poate. Despre ce vorbește doamna asta? Oare ce are cu mine? Cam astea erau vocile din capul meu, anul acesta în luna Martie. Este luna August și dacă citești ce am scris în continuare în acest articol, ai să vezi cum se pot schimba gândurile și convingerile unui om.

Cum tot ce e bun se termină repede, s-a terminat și perioada mea de refacere și recuperare. De două săptămâni am reluat ușor antrenamentele de bază și încep să construiesc o nouă fundație. Evident că este nevoie, după fiecare perioadă de recuperare, să încep antrenamentele cu o fază de construcție, cu readaptarea la efort, cu pregătirea aerobă de bază, creșterea treptată a volumului, atenția sporită la alimentație și somn.

Așa că, analizând ciclurile de antrenament anterioare, am decis ca de această dată să încep să-mi fac pregătirea într-un mod nou, diferit. Toată faza de bază m-am decis că o voi face cu antrenamente exclusiv susținute cu respirație nazală. De ce m-am hotărât așa? Din două motive:

pentru că toate antrenamentele pe care le-am făcut anterior respirând doar pe nas, erau oarecum, în prima parte mai dificile, dar în doua parte mă simțeam extraordinar de bine și aveam o recuperare foarte rapidă după;
pentru că m-am gândit că baza alergării este însăși respirația, și că vreau să explorez în profunzime acest subiect.

După prima săptămână mi-am luat și o carte, Respirația, de James Nestor. Două treimi din ea am citit-o și pot să zic că are un efect de uimire și schimbare de perspectivă asupra mea. Am aflat din carte că sunt studii ce au dovedit științific că respirația pe nas poate reduce efortul total la jumătate și acest lucru ne poate furniza avantaje uriașe în sporturile de anduranță. Apoi respirația pe nas reduce semnificativ consumul de apă necesar în timpul alergării, pentru că o mare parte din pierderile de apă le avem atunci când respirăm pe gură. Dar am să vă las și pe voi să o citiți și să descoperiți câte beneficii are respirația atunci când este făcută într-un mod potrivit.

La antrenamentul de azi am reușit să fac câteva lansate de 30 de secunde fără să deschid larg gura pentru a inspira sau expira. Mi s-a părut de-a dreptul incredibil și sunt nerăbdător să văd cum voi evolua pe măsură ce antrenamentele vor crește în volum și intensitate. Ce-i interesant, că atunci când nu eram atent la respirație și băgam în mine aer pe unde apucam, la fiecare lansată pulsul îmi urca până în zona 4 sau 5. Uimitor, azi mi-a rămas în zona 2, chiar dacă am accelerat la fel de puternic ca altădată.

N-avea nimic doamna de la terenul de atletism cu mine. Ea doar îmi spunea un secret ce n-am fost pregătit să-l ascult. Tembelul eram eu, dar atunci când ești prost, este ca și atunci când ești mort, tu nu știi nimic, le e greu doar celor din jurul tău.

10 adevăruri irefutabile despre mine

Sutele sau miile de ore pe care le-am petrecut cu mine însumi în alergare, mi-au oferit oportunitatea să stau foarte mult timp doar eu cu gândurile mele. Atunci când muncesc, socializez, citesc, stau la TV sau pe internet, ori petrec timp cu familia, în majoritatea timpului gândurile mele sunt orientate pe sarcini, planuri, obiective sau interacțiune. Practic atunci trăiesc filmul societății în care mă aflu, cu valorile și cu normele ei. În schimb, atunci când alerg conștient de mine, sunt mai puțin distras de valori, educație sau constrângeri și asta mi-a dezvăluit treptat mai multe adevăruri irefutabile despre mine pe care vreau să le împărtășesc cu voi:
1. Eu sunt cel mai mare sabotor ale meu;
2. Orice vine cu avantaje și dezavantaje;
3. Binele și răul sunt doar niște puncte de vedere, totul ține de perspectiva din care le privesc.
Garantat ele coexistă în tot;
4. La un moment dat nimeni, dar absolut nimeni, nu-mi va duce lipsa;
5. Sănătatea mea se deteriorează indiferent de alegerile mele;
6. Cu cât sunt mai admirat, cu atât atrag mai multă ură;
7. Cu cât mă grăbesc mai tare, cu atât mă apropii mai mult de moarte;
8. Mă simt rău? Nici o problemă, o să-mi treacă. Mă simt bine? Cu siguranță în curând o să-mi
treacă.
9. Cu cât dețin mai mult, cu atât am mai puțintimp să trăiesc;
10. În fapt nimic nu este al meu, sunt doar administrator temporar al bunurilor.
Chiar dacă cele zece constatări par oarecum triste, negative, în fapt ele mă ancorează mai mult în timpul prezent și îmi oferă cel mai prețios cadou, recunoștința că trăiesc. Pe mine, aceste adevăruri m-au eliberat.

Alergarea și viața

Alergarea este ca și viața, începe cu primul pas, mai greu, cu nesiguranță, și cu sentimentul că mergi prea încet sau nu știi cât o să poți ține ritmul. De fapt este o călătorie în care avem ocazia să petrecem timp cu noi, cu cei dragi, în tumultul orașului sau în mijlocul fascinant al naturii. Din nou găsesc similitudinea dintre viață și alergare. Poate că orice proces are aceste etape, aceeași dinamică și această abordare din partea noastră. În viață fugim după diplome, apoi alergăm să ne distrăm, după care căutăm să avem cariere, bani, funcții în societate și recunoașterea celorlalți. Ne facem o familie, copii și realizăm că avem de toate, dar nu mai avem timp. Totul trece nespus de repede și parcă ce-i mult, devine dintr-o dată puțin. Avem tot ce am visat și vrem mai mult. Totul devine puțin, fericirea se transformă în nemulțumire. Viața.

Alergarea începe cu câteva sute de metri sau poate doar cu o plimbare. Bucuria e după ce se termină, pentru că alergarea este grea. Apoi pe măsură ce avansăm, ne dorim mai mulți kilometrii, mai mulți prieteni care fac asta. Ne luam echipamente din ce în ce mai bune, pantofi din ce în ce mai sofisticați, încercăm noi și noi trasee și începem să ne comparăm cu ceilalți. Ne înscriem la competiții și trăim bucurii și dezamăgiri în funcție de ce am reușit sau n-am reușit. Ne găsim cluburi și antrenori unde să ne antrenăm mai bine, o facem din ce în ce mai temeinic, cu rezultate mai bune, dar parcă tot nu suntem mulțumiți de rezultat. Apoi ne trezim că alergăm mii de kilometri, și stând să ne facem o introspecție, realizăm că nici nu mai știm când a trecut timpul. Ne atingem dorințele la care doar visam și ne lovește depresia post obiectiv. Alergarea.

Când prea mult devine puțin este un semn că trebuie să extragem esența și să ne reinventăm viața sau alergarea. În definitiv ambele sunt doar niște călătorii care trebuie savurate, cu bune și rele. Așa cum atomul are sarcini pozitive în nucleu și sarcini negative pe stratul de electroni, una cu masă și alta fără, dar cu energii la fel de puternice, așa este și viața sau alergarea: cu bune și cu rele, cu adevăr și minciună, cu întuneric și lumină, cu greu și ușor. Societatea ne-a învățat să credem că binele și răul sunt separate pentru a ne controla mai ușor, dar viața și alergarea bine făcute ne învață că ele coexistă și se echilibrează reciproc. Moderația, toleranța, acceptarea, blândețea sunt linii ce unesc binele și răul; albul cu negrul, ușorul de greu. Este calea în care începe împlinirea și bucuria de a trăi pe orice vreme.

Mă întreb: trăiesc pentru bani, faimă, case, mașini? Alerg pentru timpi, kilometri, locuri, medalii, elevații? Nicidecum. Trăiesc și alerg pentru că pot și sunt mereu recunoscător pentru asta!

Alergarea conștientă

Pentru mine alergarea a avut nenumărate etape și în cei peste 11 ani de când alerg, m-am analizat și am înțeles pe „pielea mea” ce funcționează cel mai bine. Primul meu antrenament de alergare a fost de fapt un mers pe jos, în ritm alert, de doar doi kilometri, ce a reușit să-mi provoace o febră musculară crâncenă ce m-a ținut o săptămână. Cea mai lungă activitate de alergare a fost tura lacului Balaton anul acesta în Mai, 211 km, alergare ce nu mi-a lăsat nici măcar un iz de febră musculară pentru că am fost foarte bine antrenat și am alergat, mâncat și hidratat într-o zonă foarte sigură. Se poate vedea ce progres am reușit și cât de mult am reușit să-mi cresc anduranța. Dar nu a fost un drum drept, n-a fost o progresie liniară și constantă. De fapt, a fost o anumită progresie în primul an, după care au urmat șapte ani de stagnare.
Consistența este foarte importantă și are rolul ei. Atunci când am reușit să am mai mult de patru zile pe săptămână în care să alerg, am început să simt anumite progrese. Nu au fost semnificative, dar au fost. Apoi la un moment dat s-a întâmplat un declic. Simțeam cum devin din ce în ce mai puternic și mai rezistent. Știi când s-a întâmplat asta? Când am încetat să mai ascult muzică la căști și m-am concentrat efectiv pe alergare. Când am început să îmi conștientizez fiecare pas, mușchii care sunt implicați și trag greul, respirația a devenit prezentă urechilor. Toate acestea înainte erau acoperite de muzică sau gânduri. Am început să înțeleg cum ating pământul, că picioarele mele sunt de fapt niște pârghii ce pendulează, ajutate de gravitație și propria greutate și că mușchii dau doar niște impulsuri de energie.
Alergarea conștientă este foarte importantă. Este singura care aduce progres. Un singur kilometru de alergare conștientă are un efect de progres echivalent cu zece kilometrii alergați cu muzica în căști. Dacă gândul meu zboară la ritmurile muzicii sau mă pierd în discuții cu un partener de alergare, atunci creierul meu se va focusa în proporție de 80-90% pe acea activitate, nicidecum pe alergare. La fel se întâmplă și la antrenamentele de ciclism sau în sala de forță. Dacă între repetări stau pe telefon sau când lucrez musculatura, gândul îmi zboară la muzică, pierd scopul antrenamentului.
Sportul și progresia în sport se obține doar prin conștientizare. Cortexul trebuie să obțină capacitatea de a controla cât mai bine musculatura. Dacă totul se face pe pilot automat, cu muzica în căști cu siguranță îmi voi crește capacitatea de meloman.
În trei ani am reușit să-mi cresc anduranța de la maxim 20 de km, la peste 200 de km concetrându-mă doar pe antrenament, tocmai de aceea sunt mare fan al alergării conștiente.

Alergare liberă

Sunt ani de zile de când port dispozitive smart ce îmi monitorizează activitatea atunci când fac sport. La început aveam un iPod, apoi am utilizat telefonul, de prin 2018 purtam brățară Fitbit și din 2021 am trecut la ceas Garmin, iar mai apoi am adăugat și un ceas Coros. La toate astea am mai avut și Oura Ring, până l-am pierdut, și neapărat, centură sau brățară de puls. Totul mi-a fost măsurat, cuantificat și am un istoric unde oricând mă pot uita peste ce am făcut, când, cum m-am simțit, ce vreme a fost și ce mai poate salva fiecare device pe care l-am folosit.

Azi dimineață m-am trezit la ora 5:10 minute fără alarmă, destul de proaspăt, așa că m-am decis să ies la o mișcare ușoară. Cum? Fără ceas, centură de puls, aplicații pe telefon. Pur și simplu mi-am luat șortul, tricoul și papucii de alergat și am ieșit pe ușa casei. Am constatat că după o vreme încep să alerg ușor. De vreo două ori m-am și uitat din reflex la urma de pe mână, ce a rămas în locul ceasului. Ceasul nu era acolo dar reflexul de a mă uita este bine imprimat în creierul meu. M-a făcut să zâmbesc fiecare încercare de a vedea ce arată ceasul.

Am alergat în special pe trail, prin pădure. Cumva m-am simțit mai aproape și de alergare, dar și de natură. Trec mai mereu pe acel traseu pe care am fost azi dar am observat noi pietre pe drum, alți copaci. Parcă și cărarea am văzut-o cu alți ochi. Respirația suna un pic mai aproape de mine, modul în care călcam pământul a fost mai conștient și mai prezent ca oricând. Chiar dacă „Setting Point”-ul meu din această perioadă este la un nivel destul de jos am putut simți cum încep să mă bucur de alergare, cum serotonina intră în fluxul meu sanguin și zâmbetul mi se instalează treptat în colțul gurii.

Da, tehnologia ne dă foarte multe informații dar ca și orice din viața noastră, ne dă și ignoranță și deconectare de la noi înșine. M-am simțit liber, conectat la mine și la cărare și cred că o să adaug mai multe astfel de zile cu alergări libere sincronizate doar cu viața.

O cursă de ultra te schimbă ireversibil

Alergătorii spun că o cursă de ultra te schimbă ireversibil. Înainte de Ultrabalaton aveam un plan competițional bine stabilit pentru acest an, cu un plan de antrenament pus la punct în cel mai mic detaliu. După ce, în peste treizeci de ore, am parcurs 211 kilometri și am făcut o tură a lacului Balaton, viziunea mea despre alergare mi s-a schimbat radical. Am înțeles că alergarea ultra este un sport extrem și că pe termen lung, pentru sănătate, poate aduce mai multe probleme de sănătate, decât beneficii. Am văzut atâția oameni chinuiți care se luptau cu ei însăși să ducă cursa la capăt, încât m-am speriat și mi-am promis să am cu totul altă abordare după ce voi finaliza tura. Alergarea poate deveni o obsesie alimentată de propriul ego, ce te poate purta spre autodistrugere. Uzura organismului într-o astfel de cursă este imensă și totuși este incomparabil de mică față de cea acumulată în perioada de pregătire. Pentru a fi capabil să parcurg această distanță, am alergat 2800 km în cinci luni, cu o diferență de nivel de peste 48.000 de metri, într-un total de 360 de ore. Am să scriu pe viitor un articol despre planul de pregătire pentru această alergare ultra, unde am să dau mai multe detalii. Eu cred că orice om sănătos poate ajunge, într-o perioadă mai lungă de timp, să poată să facă o astfel de alergare, dar trebuie să știe că este nevoie de o disciplină de fier, de multă răbdare și să fie conștient că implică multe sacrificii și suferințe fizice. Eu, după cursă, în ziua de sâmbătă am fost într-o stare de amorțeală în care toate mă dureau și totuși nu le mai simțeam. Este foarte greu de înțeles. Te dor toate și totuși parcă nu le simți. Duminică mi-am făcut alergarea de recuperare, după care am fost doar amorțit toată ziua. Luni, m-a durut musculatura, marți m-au durut oasele, miercuri dimineață m-am trezit recuperat 95%. Mă bucur că am scăpat fără nici o accidentare și la o săptămănă după cursă mă simt 100% recuperat. Sunt fericit că am făcut această trăznaie și că am dus-o până la capăt pentru că pot să închid acest capitol, să uit ce am realizat și să o iau de la capăt pe un drum mai echilibrat în care să mă bucur de pregătirea fizică obținută.

Tot ce îmi doresc este să fiu sănătos și să mă pot răsfăța cu alergări în natură pe potecile de munte, să-mi ofer timp meditație și clipe de răgaz, să savurez urcări și să mă zbengui pe coborâri, dar să-mi păstrez suficient de multă energie pentru viața cotidiană de după alergare.

Da, o alergare de ultra mai lungă de 100 de mile te schimbă, te face să simplifici tot și să rezumi viața la ce este esențial.

Am ales să alerg curse de ultra

Am ales să alerg curse de ultra. Pentru cine nu este familiarizat cu termenul, ultra maraton este orice cursă care depășește 42,195 km. De fapt prima cursă la care am participat a fost un ultramaraton, Mogoșa Everesting, în anul 2021. M-a prins reclama pe care am auzit-o la un radio local ce spunea: „Hai la Mogoșa Everesting și află care este Everestul tău”. M-am antrenat trei luni, am participat, și încăpățânat cum sunt, nu m-am lăsat descurajat de efort, durere, epuizare, până am adunat 11 urcări și coborâri în peste 19 ore, ce au dus la un total de 45 de km cu + 5500 diferență de nivel. Pot să zic că m-au ales pe mine cursele de ultra.
Ce am aflat ulterior este că la aceste curse te prezinți dacă ești foarte bine pregătit. Ce înseamnă pregătit pentru o cursă de ultra? Înseamnă foarte mulți kilometri alergați, consecvență, disciplină, odihnă, epuizare, deznădejde, durere, suferință, foame, timp, recuperare, studiu, stretching, forță, lene, autocunoaștere. Cursa în sine poate dura de la câteva ore la câteva zile dar perioada de pregătire de multe ori durează câțiva ani. Zâmbesc, de ce? Pentru că te poți antrena câțiva ani și înainte de cursă să răcești sau să faci Covid. Poți să faci o entorsă sau o problemă intestinală să te țină pe tușă. Eu le-am pățit pe toate astea, și la unele curse am pornit pe avarie, iar la unele nici n-am mai putut lua startul. Dintr-o dată mii de kilometri alergați trebuie puși deoparte și reluată pregătirea pentru o altă cursă, din alt an poate.
Este nevoie de multă răbdare și reziliență pentru a alerga ultra. Este un stil de viață pe care trebuie să-l accepți și pe care să ți-l asumi. Când ești ultra nu-ți permiți să fentezi ora de culcare, să stai în oraș cu băieții la o bere, să sari peste o masă, să lenevești pur și simplu zile la rând. Chiar și în concedii ajungi să faci totul calculat și cu măsură. Am învățat mai mult ca oricând că trebuie să iau fiecare zi în parte și că oricât de grea o să fie acea zi, după o masă sănătoasă, bogată în nutrienți, vitamine și minerale și un somn bun ziua următoare, o să pot să o iau de la capăt. Chiar dacă am planul de antrenament făcut pe luni de zile, refuz să mă gândesc la cât am de muncă în total, gândul meu e maxim la ziua de azi și poate un pic la ziua de mâine. Cursa este doar un scop, o direcție spre care mă îndrept. Când vine ziua așteptată, la start îmi aduc aminte cu plăcere de cum m-am pregătit, de cât m-am pregătit și pot să mă bucur încrezător de fiecare moment. O să regăsesc pe distanța unui ultra și momente de fericire, amplificate de ceea ce numesc alergătorii, runners high, datorate infuziei de endorfine și dopamină secretată de corp, o să fie și mai multe momente atemporale, ale căror lungime n-ai cum să o apreciezi de suferință și durere, în care te întrebi de ce faci asta și ce cauți tu acolo, și în caz că duci totul la capăt, o să trăiești fericirea de a termina cursa, fericire ce se va sfârși rapid în câteva zile și va fi urmată aproape întotdeauna de o depresie post cursă. Lipsa de motivație va face parte din meniul zilnic dar reluând antrenamentele, încet, încet disciplina formată în anii de pregătire va face ca lucrurile să reintre din nou în normal. Așa, în câteva cuvinte cam asta este viața de ultra

Alb sau negru

Îmi plăcea să cred că sunt lucruri bune și lucruri rele. Am fost educat să cred în bine și în rău, aveam basme cu feți frumoși și zmei fioroși, mi s-a spus că sunt alimente sănătoase și nesănătoase, fapte bune și fapte rele, înfrângeri și victorii. Cumva lumea era conturată în alb și negru, cu foarte puține nuanțe de gri, tocmai de aceea, am trăit ani de zile cu spaima să nu fiu judecat sau catalogat într-un anumit fel. Îmi doream să fiu mereu personajul pozitiv, cel bun, harnic, corect, echidistant, chiar dacă, de cele mai multe ori, strădania mea se referea strict la modul cum aș putea să fiu văzut de cei din jur. Căutam mereu activități, muncă, meciuri, socializare și să-mi petrec timpul făcând ceva să fiu mândru să spun că-s foarte ocupat. Cu toate astea, petreceam foarte puțin timp cu mine însumi, timp în care să stau să mă privesc cum sunt eu de fapt, în care să-mi pot vedea calitățile, să pot să-mi identific defectele și să stau să lucrez cu mine, să-mi dezvolt potențialul.

Atunci când alerg și adun orele petrecute cu mine, mișcarea se transformă într-o stare de meditație. Antrenamentele lungi, dar și cursele, îmi oferă prilejul să stau eu cu mine și cu frământările mele, să pun la microscop pe lamelă probe din eul meu. Lucrurile privite detașat în starea pe care mi-o oferă epuizarea alergării, încep să capete un sens nou pe care în urmă cu mulți ani nu puteam deloc să-l deslușesc.

Azi realizez că lucrurile ce azi mi se par rele, odată cu trecerea timpului, devin neprețuit de bune, ce cred azi că-i bine să fac, peste un timp se dovedește că n-a fost, că înfrângerile sunt de fapt cele mai valoroase lecții și că victoriile sunt efemere și neimportante. Depinde din ce unghi privești totul și cât de sus poți să te ridici când o faci. Dacă sunt mânuit de emoție, sau dacă sunt Zen și total detașat. Am înțeles că pot să caut în orice o lecție ce-mi poate folosi și din care am de învățat, că așa cum este bine să mâncăm la fel de bine este să răbdăm și foame, că este bine să facem mișcare, dar este foarte bine să ne odihnim. Moderația și echilibrul atunci când sunt îmbrăcate de o disciplină clădită zi de zi, deschid ușa la libertate și putere.

Alergatul de dimineață, departe ajunge

Atunci când am început să alerg, de obicei o făceam după-amiază sau mai degrabă, seara. Eram în perioada când mereu spuneam că nu am timp chiar dacă, exact ca și acum, ziua avea tot 24 de ore. Poate cunoști și tu pe cineva care n-are niciodată timp. Știi, acele persoane care se sacrifică pentru binele universal, trăiesc ca și niște eroi pentru noi toți?! Cam asta eram și eu, un fel de super erou mereu ocupat. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, n-am fost niciodată erou, darămite supererou. Eram un ignorant, cu un ego uriaș, ce mă credeam foarte ocupat cu activitățile cotidiene și cu recompense ce credeam că o să mă facă fericit. Pe lângă asta, pierdeam enorm de mult timp din puținul timp liber, pe rețelele sociale, în fața televizorului, vizionând filme sau jucându-mă pe PlayStation. Așa cum sunt și acele persoane pe care tu le cunoști și mai mereu n- au timp. O activitate nouă, ca și alergatul, ocupă deci timpul de seară, la rând după celelalte lucruri, mult mai importante.
Apoi, cu trecerea anilor, am reușit să cern gunoiul de lucrurile cu adevărat importante: am renunțat la muncă în exces, la uitatul la televizor, rețele sociale, jucatul pe PlayStation și socializarea, de dragul vremurilor trecute, prin restaurante sau crâșme. M-am trezit stăpân pe timpul meu și am înțeles că alegerile noastre zilnice ne definesc fericirea.
Alergatul și-a făcut loc la prima oră a zilei pentru mine. A fost poate alegerea cea mai înțeleaptă din viața mea. De ce?
Pentru că oricât de morocănos m-aș trezi, după o alergare întotdeauna un zâmbet, uneori tâmp, se agață de fața mea și de regulă acolo rămâne întreaga zi. Metabolismul meu se activează de când mă trezesc, și de la 113,5 kg, am ajuns să am azi, 79 kg. Am privilegiul să observ zilnic momentul magic al răsăritului și realizez recunoștința pe care trebuie să o arăt universului pentru darul vieții. Mă întâlnesc zilnic cu alți alergători care îmi fac mereu ziua mai bună. Îmi curăț gândurile și reușesc să-mi organizez eficient, nu eficace, toată ziua. Pe lângă asta, aproape de fiecare dată, găsesc soluții la întrebările ce mă frământă. Toate astea mi se trag pentru că îmi fac timp să ies dimineața la alergat. Și chiar dacă nu se întâmplă dimineața, ieșitul din casă, înaintea răsăritului, m-a cadorisit și cu un program de somn ce prinde întotdeauna orele de aur.
Da, alergatul de dimineață departe ajunge!