Alergam poate deja de cinci, șase kilometri și în dreapta mea am prins fără să vreau o discuție:
„- La Londra, cu o săptămână înainte, se oprește circulația și toată lumea alergă pe traseu până în ziua cursei”
– La noi sunt pline rețelele de nemulțumiți pentru că azi e oprită circulația, ce să mai… Sunt pe
margine doar familiile celor care aleargă și atât.
– În Londra sunt zeci de mii de susținători care te încurajează, la noi…”.
Așa că am accelerat pentru a evita să mă încarc negativ, pentru că nu ai deloc nevoie de asta atunci când vrei să ai o cursă bună. Era cea de-a treia ediție a maratonului de la Cluj la care participam și îmi doream ca obiectiv să mă bucur de cursă și de fiecare moment al ei. Pentru prima oară am avut familia alături de mine, lucru care mi-a dat energie și veselie suplimentară.
Dar nu vreau să scriu despre mine, vreau să scriu despre minunata atmosferă de la Cluj. Să aduni cinci mii de oameni la un loc care să alerge este ceva extraordinar. Să ai suportul atâtor voluntari dedicați care să te sprijine cu ce ai nevoie, deja ridică ștafeta mult mai sus. Iar mulțimea adunată într-un număr foarte mare, față de anii precedenți, pe margine, care încuraja alergătorii indiferent că erai din „familie” sau nu, a făcut să rămână în mintea mea acest eveniment drept memorabil. Probabil în alte părți e mai tare, dar la Cluj a fost pur și simplu mai fain. Clujenii, au reușit pe raza traseului, să transforme agitația cotidiană specifică, într-o atmosferă prietenoasă și plină de energie pozitivă. Cred că avem nevoie de astfel de evenimente și dacă o să luăm parte la ele, atât din postura de alergători, voluntari, dar mai ales de spectatori, vom câștiga împreună o sănătate socială mai bună. Wizz Air Maraton Cluj Napoca 2024 este un eveniment ce s-a maturizat, a fost organizat impecabil și a adus amintiri de neuitat celor care au făcut parte din el. La cât mai multe ediții la fel de reușite!
Lună: aprilie 2024
Mă antrenez pentru o trăznaie
Poate că atunci când am început să alerg credeam că totul se rezumă la exercițiul fizic. Îmi imaginam că dacă alerg suficient de des, suficient de tare și suficient de mult, alergarea mea se va îmbunătăți și o să devină asemeni mersului. Acum, după unsprezece ani de alergare, îmi dau seama că știu foarte puține lucruri despre alergare și că este nevoie de studiu continuu, autoanaliză, conștientizarea propriului eu, pentru a putea face progrese. Și o doză de nebunie, un pic de inconștiență cu care să ai curajul să faci câte o trăznaie de genul: am să mă antrenez și am să particip la Ultrabalaton! Asta mi-a trecut prin cap în timp ce mă întorceam spre casă, de la Istria, cu Paul Vulturar, un prieten alergător și am ajuns în dreptul lacului Balaton. Cum ar fi să alerg o tură de lac. Paul a căutat pe net și mi-a zis că se ține un ultra în fiecare an. A fost sămânța ce am sădit-o în creierul meu și care într-o zi m-a determinat să mă apuc de treabă. Cursa în sine are 211 km și practic o să am de alergat în continuu cinci maratoane de șosea. Mie mi-e greu să alerg tot ce depășește 10 km, așa că o să am de muncă serios.
Mi-am început ciclul de antrenament în luna Decembrie și am deja alergați mai bine de 2200 de kilometri. Practic acum, în faza de vârf, alerg șase long-uri pe săptămână, dacă am lua drept definiție teoria care spune că o alergare este lungă atunci când depășește 90 de minute. Știu că auzeam interviuri cu alergători profesioniști și spuneau că alergă peste 100 de mile săptămânal și în mintea mea dădea cu virgulă. Mi se părea imposibil de făcut asta și incredibil de greu. Acum alerg și eu peste 100 de mile săptămânal și dacă cineva vrea să știe cum pot să o fac, vreau să-i spun că totul ține de mental. Cât de disciplinat pot să fiu, cum reușesc să mă adun să ies să alerg, cât de focusat sunt pe fiecare pas și cât de setat sunt să nu renunț. Fizic este foarte greu dar dacă psihicul spune „facem!”, este interesant cât de tare se poate mobiliza fizicul. N-am nici un talent la alergat, mă mișc precum un ursuleț, vorba unui alergător concitadin, viteza-mi lipsește cu desăvârșire, dar îmi lipsește o țiglă și am învățat să-mi exersez tenacitatea. Nu renunț. Orice făcut, știu că valorează și este de un infinit de ori mai mult decât deloc. Și vorba lui Tibi Ușeriu, ușor poate oricine!
Am ales să alerg curse de ultra
Am ales să alerg curse de ultra. Pentru cine nu este familiarizat cu termenul, ultra maraton este orice cursă care depășește 42,195 km. De fapt prima cursă la care am participat a fost un ultramaraton, Mogoșa Everesting, în anul 2021. M-a prins reclama pe care am auzit-o la un radio local ce spunea: „Hai la Mogoșa Everesting și află care este Everestul tău”. M-am antrenat trei luni, am participat, și încăpățânat cum sunt, nu m-am lăsat descurajat de efort, durere, epuizare, până am adunat 11 urcări și coborâri în peste 19 ore, ce au dus la un total de 45 de km cu + 5500 diferență de nivel. Pot să zic că m-au ales pe mine cursele de ultra.
Ce am aflat ulterior este că la aceste curse te prezinți dacă ești foarte bine pregătit. Ce înseamnă pregătit pentru o cursă de ultra? Înseamnă foarte mulți kilometri alergați, consecvență, disciplină, odihnă, epuizare, deznădejde, durere, suferință, foame, timp, recuperare, studiu, stretching, forță, lene, autocunoaștere. Cursa în sine poate dura de la câteva ore la câteva zile dar perioada de pregătire de multe ori durează câțiva ani. Zâmbesc, de ce? Pentru că te poți antrena câțiva ani și înainte de cursă să răcești sau să faci Covid. Poți să faci o entorsă sau o problemă intestinală să te țină pe tușă. Eu le-am pățit pe toate astea, și la unele curse am pornit pe avarie, iar la unele nici n-am mai putut lua startul. Dintr-o dată mii de kilometri alergați trebuie puși deoparte și reluată pregătirea pentru o altă cursă, din alt an poate.
Este nevoie de multă răbdare și reziliență pentru a alerga ultra. Este un stil de viață pe care trebuie să-l accepți și pe care să ți-l asumi. Când ești ultra nu-ți permiți să fentezi ora de culcare, să stai în oraș cu băieții la o bere, să sari peste o masă, să lenevești pur și simplu zile la rând. Chiar și în concedii ajungi să faci totul calculat și cu măsură. Am învățat mai mult ca oricând că trebuie să iau fiecare zi în parte și că oricât de grea o să fie acea zi, după o masă sănătoasă, bogată în nutrienți, vitamine și minerale și un somn bun ziua următoare, o să pot să o iau de la capăt. Chiar dacă am planul de antrenament făcut pe luni de zile, refuz să mă gândesc la cât am de muncă în total, gândul meu e maxim la ziua de azi și poate un pic la ziua de mâine. Cursa este doar un scop, o direcție spre care mă îndrept. Când vine ziua așteptată, la start îmi aduc aminte cu plăcere de cum m-am pregătit, de cât m-am pregătit și pot să mă bucur încrezător de fiecare moment. O să regăsesc pe distanța unui ultra și momente de fericire, amplificate de ceea ce numesc alergătorii, runners high, datorate infuziei de endorfine și dopamină secretată de corp, o să fie și mai multe momente atemporale, ale căror lungime n-ai cum să o apreciezi de suferință și durere, în care te întrebi de ce faci asta și ce cauți tu acolo, și în caz că duci totul la capăt, o să trăiești fericirea de a termina cursa, fericire ce se va sfârși rapid în câteva zile și va fi urmată aproape întotdeauna de o depresie post cursă. Lipsa de motivație va face parte din meniul zilnic dar reluând antrenamentele, încet, încet disciplina formată în anii de pregătire va face ca lucrurile să reintre din nou în normal. Așa, în câteva cuvinte cam asta este viața de ultra