Anduranța este capacitatea de a rezista dorinței de a mă opri din alergare. Tibi Ușeriu mi-a scris un autograf pe cartea lui, 27 de pași, în care zice așa: „Atunci când nu mai poți, mai poți puțin!” Întotdeauna creierul meu, indiferent de distanța pe care o alerg, strigă nebunește către minte, că este timpul să mă opresc. El nu are nici un motiv să suporte antrenamentele mele și îi place să supraviețuiască doar pe moment. Iubește confortul, răsfățul, odihna și este orientat pe plăcere. În schimb, mintea mea este cea care știe din experiențele trăite până acum, că alergarea îmi face bine. Endorfinele și dopamina care sunt eliberate de organism, în timpul dar și după fiecare „stres fizic” voluntar, îmi dau energie și bună dispoziție pentru întreagă zi. Rațiunea este cea care conștientizează asta și mă ajută mereu să fac alegerea potrivită. Și pentru a avea o relație bună cu creierul meu, de fiecare dată când fac un antrenament, mă felicit pentru ca am făcut-o. Cu cât mi-a fost mai lene atunci când m-am apucat de antrenament, cu atât cuvintele de laudă de după sunt mai încărcate de apreciere. Cu cât m-am mișcat mai greu și anevoios, cu atât mă felicit mai tare; pentru că cu cât starea de confort este mai puternică și stabilă, cu atât să ies din ea și să fac ceva, reprezintă o realizare mai mare. În felul acesta îmi recompensez neuronii cu dopamină și îi fac să se simtă bine și importanți. Ei știu atunci când încep o nouă sesiune de antrenament că la final își vor primi recompensa. E o metodă foarte simplă dar extrem de eficientă de a-mi crește anduranța și de a-mi exersa zilnic răbdarea. Răbdarea este capacitatea de a tolera ceva neplăcut pentru o anumită perioadă de timp și dacă nu o exersez zilnic, ea cu siguranță scade și la un moment dat, chiar va dispărea, și știu că ea este cel mai important „mușchi al anduranței”. Din proprie experiență am constatat că abilitățile noastre se interconectează: dacă am răbdare să citesc o carte, o să am mai mare răbdare atunci când alerg; dacă am răbdare într-o situație de tensiune emoțională, voi avea și atunci când mă simt mizerabil (exemplele pot continua) și am reușit cu această mentalitate să creez din fiecare moment „neplăcut” o oportunitate de a antrena răbdarea. Apoi când am reușit să îmi împing limita mai sus, fac ce știu că este bine, mă felicit. Cred că această abordare mă ajută să am o mentalitate puternică și să fac față momentelor dificile din viață.
Categorie: Anduranță
Respirația pe nas în alergare
În anul 2004 am ieșit pentru prima oară la alergat, pe terenul de atletism din Baia Mare. Atunci alergam pentru că îmi doream să slăbesc și credeam că alergatul slăbește. La marginea terenului, era o doamnă profesoară cu niște elevi de la liceul sportiv, ce-i alerga și îi corecta în timp real. Am trecut și eu gâfâind pe lângă dânsa și s-a uitat la mine, eu cred că aveam fața albăstrită de hiperventilație, și mi-a strigat: „respiră pe nas!”. Am încercat câțiva pași și apoi am zis în gând că-i tembelă. Cum să respir pe nas? Ce, vrea să leșin? Eu n-am aer nici cu gura deschisă! Au trecut douăzeci de ani de atunci, și tot pe terenul de atletism, la o sesiune de intervale pe care le-am avut anul acesta, aceeași doamnă, de data acesta chiar mi s-a părut bătrână, era fără copii, se plimba pe teren, probabil este ieșită la pensie de ceva timp, m-a văzut iar cum „suflam” la intervale și mi-a strigat: „respiră pe nas!”. La intervale? Mi-a fost primul gând. N-ai cum. Nu se poate. Despre ce vorbește doamna asta? Oare ce are cu mine? Cam astea erau vocile din capul meu, anul acesta în luna Martie. Este luna August și dacă citești ce am scris în continuare în acest articol, ai să vezi cum se pot schimba gândurile și convingerile unui om.
Cum tot ce e bun se termină repede, s-a terminat și perioada mea de refacere și recuperare. De două săptămâni am reluat ușor antrenamentele de bază și încep să construiesc o nouă fundație. Evident că este nevoie, după fiecare perioadă de recuperare, să încep antrenamentele cu o fază de construcție, cu readaptarea la efort, cu pregătirea aerobă de bază, creșterea treptată a volumului, atenția sporită la alimentație și somn.
Așa că, analizând ciclurile de antrenament anterioare, am decis ca de această dată să încep să-mi fac pregătirea într-un mod nou, diferit. Toată faza de bază m-am decis că o voi face cu antrenamente exclusiv susținute cu respirație nazală. De ce m-am hotărât așa? Din două motive:
- pentru că toate antrenamentele pe care le-am făcut anterior respirând doar pe nas, erau oarecum, în prima parte mai dificile, dar în doua parte mă simțeam extraordinar de bine și aveam o recuperare foarte rapidă după;
- pentru că m-am gândit că baza alergării este însăși respirația, și că vreau să explorez în profunzime acest subiect.
După prima săptămână mi-am luat și o carte, Respirația, de James Nestor. Două treimi din ea am citit-o și pot să zic că are un efect de uimire și schimbare de perspectivă asupra mea. Am aflat din carte că sunt studii ce au dovedit științific că respirația pe nas poate reduce efortul total la jumătate și acest lucru ne poate furniza avantaje uriașe în sporturile de anduranță. Apoi respirația pe nas reduce semnificativ consumul de apă necesar în timpul alergării, pentru că o mare parte din pierderile de apă le avem atunci când respirăm pe gură. Dar am să vă las și pe voi să o citiți și să descoperiți câte beneficii are respirația atunci când este făcută într-un mod potrivit.
La antrenamentul de azi am reușit să fac câteva lansate de 30 de secunde fără să deschid larg gura pentru a inspira sau expira. Mi s-a părut de-a dreptul incredibil și sunt nerăbdător să văd cum voi evolua pe măsură ce antrenamentele vor crește în volum și intensitate. Ce-i interesant, că atunci când nu eram atent la respirație și băgam în mine aer pe unde apucam, la fiecare lansată pulsul îmi urca până în zona 4 sau 5. Uimitor, azi mi-a rămas în zona 2, chiar dacă am accelerat la fel de puternic ca altădată.
N-avea nimic doamna de la terenul de atletism cu mine. Ea doar îmi spunea un secret ce n-am fost pregătit să-l ascult. Tembelul eram eu, dar atunci când ești prost, este ca și atunci când ești mort, tu nu știi nimic, le e greu doar celor din jurul tău.
Ciclul de refacere și recuperare
Alergarea este stilul de viață pe care l-am ales pentru a-mi îmbunătăți și menține sănătatea. De fapt, sănătatea este scopul principal pentru care alerg. Nu mi-a plăcut niciodată, și oricât am alergat, nu am putut să o transform într-o plăcere, dar gândul că îmi face bine m-a motivat mereu să continui ce am început. În ultimii trei ani am avut o perioadă în care am adunat peste 12.000 de kilometri și mi-am depășit limitele fizice ce nu le credeam posibile. Dacă trag o linie, realizez că am reușit să îmi păstrez sănătatea și să îmi îmbunătățesc capacitatea de efort. Ce mi-am dat seama că lipsește din viața mea, este o perioadă în care să mă odihnesc mai mult și să las organismul să se recupereze. Chiar dacă n-am suferit nici o accidentare, de trei luni am redus semnificativ efortul depus, orele de antrenament și am constatat că, corpul meu se reface și se simte bine cu acest răgaz. Trei ani la rând n-am avut curajul să reduc motoarele, ci am încercat să rămân ancorat într-un anumit volum, de frica de a nu pierde tot ce am construit. Apoi creierul meu a hotârât, independent de mintea mea, că este timpul pentru o pauză. Mă consider norocos. Chiar aveam nevoie de o pauză și acum că o am, mă simt binecuvântat. E minunat și să te odihnești. Simt cum musculatura mea se dezvoltă în această perioadă mai bine ca oricând, simt cum se refac articulațiile și tendoanele, cum fascia mea s-a relaxat și mintea mea încet, încet își dorește din nou provocări fizice. Da, sunt și aspecte ce nu sunt plăcute, spre exemplu kilogramele ce se pun în plus, dar știu că un organism atunci când este sănătos, va face tot posibilul să facă rezerve de energie în perioada de refacere și recuperare. Așa că, acum privesc, pentru prima oară în viața mea, și aceste kilograme în plus ca pe o binecuvântare. Cu siguranță energia pe care o înmagazinez va fi folosită benefic în viitor.
Alergarea m-a învățat că viața de calitate este legată de moderație, cumpătare, acceptare, adaptare și multă introspecție. Recordurile, obiectivele, mândria, recunoașterea celorlalți, performanța, podiumurile și competițiile cu ceilalți pot să mă îndepărteze exact de scopul principal, care este sănătatea, așa că am să le las cât mai departe de mine și am să mă bucur de efortul de a rămâne cumpătat.
Alergarea conștientă
Pentru mine alergarea a avut nenumărate etape și în cei peste 11 ani de când alerg, m-am analizat și am înțeles pe „pielea mea” ce funcționează cel mai bine. Primul meu antrenament de alergare a fost de fapt un mers pe jos, în ritm alert, de doar doi kilometri, ce a reușit să-mi provoace o febră musculară crâncenă ce m-a ținut o săptămână. Cea mai lungă activitate de alergare a fost tura lacului Balaton anul acesta în Mai, 211 km, alergare ce nu mi-a lăsat nici măcar un iz de febră musculară pentru că am fost foarte bine antrenat și am alergat, mâncat și hidratat într-o zonă foarte sigură. Se poate vedea ce progres am reușit și cât de mult am reușit să-mi cresc anduranța. Dar nu a fost un drum drept, n-a fost o progresie liniară și constantă. De fapt, a fost o anumită progresie în primul an, după care au urmat șapte ani de stagnare.
Consistența este foarte importantă și are rolul ei. Atunci când am reușit să am mai mult de patru zile pe săptămână în care să alerg, am început să simt anumite progrese. Nu au fost semnificative, dar au fost. Apoi la un moment dat s-a întâmplat un declic. Simțeam cum devin din ce în ce mai puternic și mai rezistent. Știi când s-a întâmplat asta? Când am încetat să mai ascult muzică la căști și m-am concentrat efectiv pe alergare. Când am început să îmi conștientizez fiecare pas, mușchii care sunt implicați și trag greul, respirația a devenit prezentă urechilor. Toate acestea înainte erau acoperite de muzică sau gânduri. Am început să înțeleg cum ating pământul, că picioarele mele sunt de fapt niște pârghii ce pendulează, ajutate de gravitație și propria greutate și că mușchii dau doar niște impulsuri de energie.
Alergarea conștientă este foarte importantă. Este singura care aduce progres. Un singur kilometru de alergare conștientă are un efect de progres echivalent cu zece kilometrii alergați cu muzica în căști. Dacă gândul meu zboară la ritmurile muzicii sau mă pierd în discuții cu un partener de alergare, atunci creierul meu se va focusa în proporție de 80-90% pe acea activitate, nicidecum pe alergare. La fel se întâmplă și la antrenamentele de ciclism sau în sala de forță. Dacă între repetări stau pe telefon sau când lucrez musculatura, gândul îmi zboară la muzică, pierd scopul antrenamentului.
Sportul și progresia în sport se obține doar prin conștientizare. Cortexul trebuie să obțină capacitatea de a controla cât mai bine musculatura. Dacă totul se face pe pilot automat, cu muzica în căști cu siguranță îmi voi crește capacitatea de meloman.
În trei ani am reușit să-mi cresc anduranța de la maxim 20 de km, la peste 200 de km concetrându-mă doar pe antrenament, tocmai de aceea sunt mare fan al alergării conștiente.
O cursă de ultra te schimbă ireversibil
Alergătorii spun că o cursă de ultra te schimbă ireversibil. Înainte de Ultrabalaton aveam un plan competițional bine stabilit pentru acest an, cu un plan de antrenament pus la punct în cel mai mic detaliu. După ce, în peste treizeci de ore, am parcurs 211 kilometri și am făcut o tură a lacului Balaton, viziunea mea despre alergare mi s-a schimbat radical. Am înțeles că alergarea ultra este un sport extrem și că pe termen lung, pentru sănătate, poate aduce mai multe probleme de sănătate, decât beneficii. Am văzut atâția oameni chinuiți care se luptau cu ei însăși să ducă cursa la capăt, încât m-am speriat și mi-am promis să am cu totul altă abordare după ce voi finaliza tura. Alergarea poate deveni o obsesie alimentată de propriul ego, ce te poate purta spre autodistrugere. Uzura organismului într-o astfel de cursă este imensă și totuși este incomparabil de mică față de cea acumulată în perioada de pregătire. Pentru a fi capabil să parcurg această distanță, am alergat 2800 km în cinci luni, cu o diferență de nivel de peste 48.000 de metri, într-un total de 360 de ore. Am să scriu pe viitor un articol despre planul de pregătire pentru această alergare ultra, unde am să dau mai multe detalii. Eu cred că orice om sănătos poate ajunge, într-o perioadă mai lungă de timp, să poată să facă o astfel de alergare, dar trebuie să știe că este nevoie de o disciplină de fier, de multă răbdare și să fie conștient că implică multe sacrificii și suferințe fizice. Eu, după cursă, în ziua de sâmbătă am fost într-o stare de amorțeală în care toate mă dureau și totuși nu le mai simțeam. Este foarte greu de înțeles. Te dor toate și totuși parcă nu le simți. Duminică mi-am făcut alergarea de recuperare, după care am fost doar amorțit toată ziua. Luni, m-a durut musculatura, marți m-au durut oasele, miercuri dimineață m-am trezit recuperat 95%. Mă bucur că am scăpat fără nici o accidentare și la o săptămănă după cursă mă simt 100% recuperat. Sunt fericit că am făcut această trăznaie și că am dus-o până la capăt pentru că pot să închid acest capitol, să uit ce am realizat și să o iau de la capăt pe un drum mai echilibrat în care să mă bucur de pregătirea fizică obținută.
Tot ce îmi doresc este să fiu sănătos și să mă pot răsfăța cu alergări în natură pe potecile de munte, să-mi ofer timp meditație și clipe de răgaz, să savurez urcări și să mă zbengui pe coborâri, dar să-mi păstrez suficient de multă energie pentru viața cotidiană de după alergare.
Da, o alergare de ultra mai lungă de 100 de mile te schimbă, te face să simplifici tot și să rezumi viața la ce este esențial.
Mă antrenez pentru o trăznaie
Poate că atunci când am început să alerg credeam că totul se rezumă la exercițiul fizic. Îmi imaginam că dacă alerg suficient de des, suficient de tare și suficient de mult, alergarea mea se va îmbunătăți și o să devină asemeni mersului. Acum, după unsprezece ani de alergare, îmi dau seama că știu foarte puține lucruri despre alergare și că este nevoie de studiu continuu, autoanaliză, conștientizarea propriului eu, pentru a putea face progrese. Și o doză de nebunie, un pic de inconștiență cu care să ai curajul să faci câte o trăznaie de genul: am să mă antrenez și am să particip la Ultrabalaton! Asta mi-a trecut prin cap în timp ce mă întorceam spre casă, de la Istria, cu Paul Vulturar, un prieten alergător și am ajuns în dreptul lacului Balaton. Cum ar fi să alerg o tură de lac. Paul a căutat pe net și mi-a zis că se ține un ultra în fiecare an. A fost sămânța ce am sădit-o în creierul meu și care într-o zi m-a determinat să mă apuc de treabă. Cursa în sine are 211 km și practic o să am de alergat în continuu cinci maratoane de șosea. Mie mi-e greu să alerg tot ce depășește 10 km, așa că o să am de muncă serios.
Mi-am început ciclul de antrenament în luna Decembrie și am deja alergați mai bine de 2200 de kilometri. Practic acum, în faza de vârf, alerg șase long-uri pe săptămână, dacă am lua drept definiție teoria care spune că o alergare este lungă atunci când depășește 90 de minute. Știu că auzeam interviuri cu alergători profesioniști și spuneau că alergă peste 100 de mile săptămânal și în mintea mea dădea cu virgulă. Mi se părea imposibil de făcut asta și incredibil de greu. Acum alerg și eu peste 100 de mile săptămânal și dacă cineva vrea să știe cum pot să o fac, vreau să-i spun că totul ține de mental. Cât de disciplinat pot să fiu, cum reușesc să mă adun să ies să alerg, cât de focusat sunt pe fiecare pas și cât de setat sunt să nu renunț. Fizic este foarte greu dar dacă psihicul spune „facem!”, este interesant cât de tare se poate mobiliza fizicul. N-am nici un talent la alergat, mă mișc precum un ursuleț, vorba unui alergător concitadin, viteza-mi lipsește cu desăvârșire, dar îmi lipsește o țiglă și am învățat să-mi exersez tenacitatea. Nu renunț. Orice făcut, știu că valorează și este de un infinit de ori mai mult decât deloc. Și vorba lui Tibi Ușeriu, ușor poate oricine!
Am ales să alerg curse de ultra
Am ales să alerg curse de ultra. Pentru cine nu este familiarizat cu termenul, ultra maraton este orice cursă care depășește 42,195 km. De fapt prima cursă la care am participat a fost un ultramaraton, Mogoșa Everesting, în anul 2021. M-a prins reclama pe care am auzit-o la un radio local ce spunea: „Hai la Mogoșa Everesting și află care este Everestul tău”. M-am antrenat trei luni, am participat, și încăpățânat cum sunt, nu m-am lăsat descurajat de efort, durere, epuizare, până am adunat 11 urcări și coborâri în peste 19 ore, ce au dus la un total de 45 de km cu + 5500 diferență de nivel. Pot să zic că m-au ales pe mine cursele de ultra.
Ce am aflat ulterior este că la aceste curse te prezinți dacă ești foarte bine pregătit. Ce înseamnă pregătit pentru o cursă de ultra? Înseamnă foarte mulți kilometri alergați, consecvență, disciplină, odihnă, epuizare, deznădejde, durere, suferință, foame, timp, recuperare, studiu, stretching, forță, lene, autocunoaștere. Cursa în sine poate dura de la câteva ore la câteva zile dar perioada de pregătire de multe ori durează câțiva ani. Zâmbesc, de ce? Pentru că te poți antrena câțiva ani și înainte de cursă să răcești sau să faci Covid. Poți să faci o entorsă sau o problemă intestinală să te țină pe tușă. Eu le-am pățit pe toate astea, și la unele curse am pornit pe avarie, iar la unele nici n-am mai putut lua startul. Dintr-o dată mii de kilometri alergați trebuie puși deoparte și reluată pregătirea pentru o altă cursă, din alt an poate.
Este nevoie de multă răbdare și reziliență pentru a alerga ultra. Este un stil de viață pe care trebuie să-l accepți și pe care să ți-l asumi. Când ești ultra nu-ți permiți să fentezi ora de culcare, să stai în oraș cu băieții la o bere, să sari peste o masă, să lenevești pur și simplu zile la rând. Chiar și în concedii ajungi să faci totul calculat și cu măsură. Am învățat mai mult ca oricând că trebuie să iau fiecare zi în parte și că oricât de grea o să fie acea zi, după o masă sănătoasă, bogată în nutrienți, vitamine și minerale și un somn bun ziua următoare, o să pot să o iau de la capăt. Chiar dacă am planul de antrenament făcut pe luni de zile, refuz să mă gândesc la cât am de muncă în total, gândul meu e maxim la ziua de azi și poate un pic la ziua de mâine. Cursa este doar un scop, o direcție spre care mă îndrept. Când vine ziua așteptată, la start îmi aduc aminte cu plăcere de cum m-am pregătit, de cât m-am pregătit și pot să mă bucur încrezător de fiecare moment. O să regăsesc pe distanța unui ultra și momente de fericire, amplificate de ceea ce numesc alergătorii, runners high, datorate infuziei de endorfine și dopamină secretată de corp, o să fie și mai multe momente atemporale, ale căror lungime n-ai cum să o apreciezi de suferință și durere, în care te întrebi de ce faci asta și ce cauți tu acolo, și în caz că duci totul la capăt, o să trăiești fericirea de a termina cursa, fericire ce se va sfârși rapid în câteva zile și va fi urmată aproape întotdeauna de o depresie post cursă. Lipsa de motivație va face parte din meniul zilnic dar reluând antrenamentele, încet, încet disciplina formată în anii de pregătire va face ca lucrurile să reintre din nou în normal. Așa, în câteva cuvinte cam asta este viața de ultra
Motivație sau disciplină
De mic copil visam cu ochii deschiși. Îmi plăcea să „mă transform” într-un super erou, super sportiv sau un supraom. Dacă aveam de mers dintr-o parte în alta a orașului după pâine, înainte de revoluție era un sport pe care lumea îl practica cu consecvență, mă trezeam că am ajuns, pierdut în visare, fără să realizez cum a trecut timpul și distanța. Trecerea anilor nu m-a împiedicat să visez și să-mi doresc să ating anumite obiective. Consider că este vital pentru sănătatea mintală să am obiective sau un scop. Să trăiești fără scop este ca și o călătorie în ocean fără instrumente de navigație, fără nici un simț de orientare. Pe termen scurt poate părea o aventură, are farmecul ei această libertate a hazardului, dar pe termen lung duce la plafonare și la dezorientare. Nu mai știu cine sunt și ce-mi doresc de la viață.
Motivația este un instrument foarte puternic să ne atingem scopurile dar ea este fluctuantă. Azi poți să ai impresia că poți muta munții din loc, iar mâine te întrebi ce sens are totul. Atunci când alergi un ultramaraton este asemeni vieții de zi cu zi, iei startul foarte motivat, apoi realitatea vine cu dificultăți, pașii nu merg așa cum ți-ai imaginat, traseul este mai imprevizibil decât ai crezut, vremea este capricioasă și ajungi să te simți singur și demotivat. „Ce caut eu aici?”, „De ce fac eu asta?”, „Care-i scopul acestui chin?”, „Eu nu puteam să alerg ca orice om un cros sau un semimaraton?”. Tipul acesta de întrebări se repetă la nesfârșit în mintea mea, și ca să fie tabloul complet, mă întâlnesc cu alți alergători pe care-i aud întrebându-se cu voce tare aceleași lucruri. Ce mai poate face motivația acum? De unde izbutesc să o activez? Răspunsul este simplu. De nicăieri. Motivația este ca și vremea, variabilă. Pe ea nu trebuie să mă bazez. Ea poate să fie un ajutor, o pală de vânt în velă, dar nu ea este forța care trebuie să mă miște spre atingerea obiectivelor.
Disciplina este un motor cu energie nelimitată. Este precum mișcarea de rotație a pământului, indiferent de vreme, anotimp, an sau orice alt factor, va fi la fel de exactă și va dura mereu 23 de ore, 56 de minute și 4 secunde. Dar disciplina se construiește foarte anevoios și greu. Nu ne naștem cu ea, nu ne place să o exersăm, e greu de controlat, este urcușul cel mai abrupt și mai lung, nu oferă deloc plăcere. Este foarte ușor să fiu mai bun decât altcineva pentru că mereu există oameni mai slabi, dar este foarte greu să fiu mai bun ca mine. Să-mi înving comoditatea, poftele, plăcerile. Să fac ce trebuie făcut, indiferent de energie și de chef. Pe măsură ce disciplina a devenit parte din modul meu de a trăi, realizez că dincolo de greutatea ei se deschide o poartă nemărginită de putere, dar și de libertate. Pe acest drum pot să visez la fel ca și în copilărie, pot să devin mai bun ca mine în fiecare zi, pot să duc la capăt un ultramaraton, pot să mă aventurez mereu spre alte provocări.
Disciplina este virtutea marilor campionii și a celor care au reușit să schimbe lumea. Nu mă voi trezi niciodată peste noapte și voi ajunge performer într-un domeniu, oricât de mare talent aș fi. Edison a găsit 10.000 de modalități prin care nu se poate face un bec să funcționeze și abia a 10.001 oară a găsit o metodă prin care becul a funcționat. Becul inventat de el a funcționat și a schimbat vremurile, dar în comparație cu becurile făcute după, va fi mereu inferior. Ce azi este extraordinar, mâine o să fie banal iar poimâine va fi uitat. Așa este și motivația. Nu te plânge că ești demotivat, bucură-te că ai oportunitatea să te disciplinezi!
Care este cel mai puternic mușchi?
Când e vorba de anduranță, gândurile noastre au o putere magică asupra noastră. Să alergi pe linia dintre pot și nu mai pot, presupune eficiență din punct de vedere bio-mecanic, un metabolism bine antrenat și o capacitate cât mai mare a organismului de a folosi oxigenul în arderile musculare. Primele două se pot antrena prin perseverență, timp și disciplină, iar cea de-a treia este ereditară și conform ultimelor studii, poate fi îmbunătățită doar cu foarte puține procente. Aici apare cea de-a patra componentă a anduranței, pregătirea mentală a sportivului. Majoritatea campionilor curselor de anduranță spun că pregătirea mentală face 90% dintr-o cursă de ultra.
Capacitatea fiecărui individ de a gestiona gândurile poate duce la o diferență semnificativă într-o cursă. Doi alergători cu un talent similar, o pregătire fizică asemănătoare, se vor diferenția atunci când gândurile își fac loc între pași, ritmul cardiac și suflul respirației.
Azi trebuie să alerg. Este un gând ce te împinge spre acțiune dar cumva ne și atinge la nevoia noastră primordială, libertatea. Tocmai de aceea puterea acestui gând va fi net inferioară celui de genul: azi aleg să alerg! Scopul final este același, dar energia pe care o primesc, prin faptul că eu aleg să fac această acțiune și nu sunt obligat să fac asta, este mult mai mare. Când îmi spun la kilometru 100 a unei alergări de ultra că trebuie să continui, că trebuie să duc la capăt, este puțin probabil să pot să și zâmbesc când fac acest lucru, dar când îmi spun hotărât că eu am ales asta și că aleg să-mi descopăr limitele și că vreau din tot sufletul meu să continui am să mă surprind de multe ori zâmbind și deplasându-mă în continuare spre finish. Spun deplasându-mă, pentru că la alergările de ultra, să nu te oprești, înseamnă să alergi. Ce putere are un zâmbet? Activează mușchii feței care sunt responsabil cu secreția cea mai ridicată de endorfine din tot corpul uman. Iar endorfinele secretate de zâmbetul unui alergător fac cursa cu 2% mai ușoară.
Este doar un exemplu de pregătire mentală. Fiecare poate să se descopere și să înțeleagă cum funcționează. Antrenamentele sunt poligoanele noastre de încercare. Să asculți muzică la fiecare antrenament o să te distragă de la ce ai de făcut. Gloanțele vor ajunge maxim pe ritmul muzicii și e foarte puțin probabil să învățăm ceva. La fel și cu alergările în care înlocuiești statul la crâșmă la taclale, cu povestitul la alergare. Da, e bine că vei rămâne în zona 2 dar focusul tău se va duce departe de alergarea propriu zisă. Se spune că Arnold Schwarzenegger se concentra pe musculatura pe care o lucra, inclusiv în pauzele de relaxare dintre serii, că încerca să rămână conștient la grupele solicitate la antrenament, întreaga zi pentru a determina organismul să fie prezent cu toate forțele lui pentru a-i crește masa musculară. Campionii cu siguranță tratează și alergarea la fel. În alergarea de anduranță gândul e cel mai puternic mușchi!