Etichetă: plan

Dar eu ce-am zis?

Să mă echipez de alergat și să ies pe ușă este partea cea mai dificilă din alergare. De multe ori se întâmplă să privesc echipamentul, și o oră, și nu reușesc să mă adun pentru a mă echipa. Lenea, confortul, vremea de afară, lipsa de chef, oboseala, brusc devin prietenii mei și-mi spun ce bine este dacă azi am să rămân tolănit și n-am să ies la mișcare și atunci entuziasmat îi întreb: „dar eu ce-am zis?”. Sunt total de acord cu ei! Vreau să stau și să lenevesc. Este calea cea mai ușoară. Cine mă poate obliga să ies? Că eu oricum ies în rest! Ce are dacă azi nu o fac? Azi n-am chef!

Asta este o conversație pe care o am destul de des cu mine însumi. Planul de antrenament și antrenamentele programate și puse pe ceas, mă sprijină să depășesc piedicile ce mi le ridic pentru a-mi găsi scuze să nu mă antrenez. De câteva ori pe an câștigă și lenea, dar în majoritatea covârșitoare a zilelor, mă echipez și ies pe ușă. Până ajung la locul de unde îmi încep alergarea mai sunt și alte voci, dar puterea lor scade pe măsură ce mă apropii de locul faptei. Odată ce încep antrenamentul, îmi iau angajamentul față de mine că îl duc la capăt cu orice preț atâta timp cât sunt sănătos și viu. Dacă trebuie să sun la 112 atunci poate mă mai gândesc și o să-l scurtez. În rest, dacă se poate, mai adaug o urcare sau trei sute de metri în plus. 

De ce fac asta? Pentru că știu că doar consecvența și disciplina mă pot face să progresez. Atunci când exersez ajung să fac lucrurile mai bine și știu că dacă le fac mai rar sau deloc, încep să uit și ce am știut până atunci. Să fiu mai puțin consecvent ar însemna să accept să dau singur înapoi, să renunț la orele pe care le-am muncit până acum și să accept ca inferioritatea să facă casă bună cu mine în zodia mediocrității. Ei bine, nu-mi permit. Știu din contabilitate că un plus de azi, este dublu față de un minus. Că, o zi pe minus azi, înseamnă două zile din plan date înapoi. Iar recunoștința că pot ieși să fac sport este sentimentul care spulberă de fiecare dată orice îndoială. Recunoștința se exersează. Mereu. Nu cred că se naște cineva cu ea. Eu, unul, nu m-am născut cu recunoștință și nici cu răbdare. Simt mai mereu că îmi lipsesc și că aș avea nevoie de mai mult. Experiența m-a învățat să le exersez de fiecare dată când am ocazia și de fiecare dată când nu sunt recunoscător sau răbdător, realizez că iar am oportunitatea lucrez la asta!

Bucată cu bucată

Pentru că avem rațiune și capacitatea de a ne imagina lucrurile pe care le avem de făcut sau ce urmează în viața noastră, trăim diferit față de celelalte ființe de pe pământ. Când stai și îți privești câinele ai să observi că el este mereu focusat pe timpul prezent. Nu dă două lătrături nici pe trecut, nici pe viitor. El dă întotdeauna potențialul lui maxim în prezent. Când aleargă, aleargă cu fericire fiecare pas, iar când se odihnește, lenevește de parcă e lipit de pământ și ar avea de suportat gravitația de pe Jupiter. Viitorul și trecutul nu sunt niciodată o povară pentru el. La fel sunt și copiii mici. Se bucură mereu de prezent la maxim și sunt mereu acordați și în rezonanță cu universul. Poți simți cum lumea se extinde în armonia totală cu fericirea unui copil. Noi adulții, în schimb, avem gânduri. Gândurile mereu se poziționează unde încă timpul nu a ajuns sau poate e plecat undeva unde amprenta s-a șters de mult. Chiar dacă corpul nostru de adult e purtat de univers mereu în prezent, în călătoria lui extraordinară, gândurile sunt poziționate altfel. Ne sperie ce avem de împlinit, ne întristează ce n-am făcut, muncim pierduți în închipuirea rezultatului. 

Toate astea par să facă mai dificilă călătoria noastră prin viață. Dar depinde din ce unghi privim lucrurile. Pregătirea pe care o fac pentru câte o cursă de anduranță durează de obicei câte o jumătate de an. Privind planul de antrenament, la totalurile lui, ce văd? 2500 km de alergare, 300 de ore de muncă, 50.000 de metri diferență de nivel, 200 de antrenamente, toate astea pentru o cursă ce ține aproximativ o singură zi, în cel mai fericit caz, sau o zi și jumătate dacă sunt nevoit să mă (re)adaptez pe drum. Da, de departe planul pare copleșitor dar privit așa cum am învățat să privesc, este mult mai simplu. Totul se împarte, până la urmă, în zile. Și chiar și cei 20-30 de km de alergat pe zi pot să-i împart în două sau trei sesiuni de antrenament. Sunt 7-12 km la primul antrenament, care în cazul meu, de regulă, este ori o alergare de recuperare ori o alergare ușoară, o sesiune de forță la amiază de 30-50 de minute și antrenamentul principal pe care îl împart bucată cu bucată: 20 de minute încălzirea (3-4 km), 50 de minute antrenamentul specific din ziua respectivă (7-9 km) și revenirea după antrenament, de 10-30 de minute (1-5 km), care am învățat să o fac cât mai relaxat și focusat pe natura din jurul meu. Luate fiecare în parte, niciodată nu sunt extrem de lungi, mereu găsesc resurse să le duc cu bine la capăt. Și seara, la final de zi constat că am reușit să adun 2-4 ore de antrenament, cei 20-30 de kilometrii planificați, corpul mi-e învăluit de oboseală bună și de satisfacția că am mai scos o zi la capăt. Urmează o noapte întreagă în care am timp să mă odihnesc și să-mi umplu iar bateriile să o iau de la început. Nici o zi, oricât de dificilă a fost, n-a fost mai lungă de 24 de ore și întotdeauna, chiar dacă am alergat în continuu toate cele 24 de ore, am scos-o cu bine la capăt!