Alergare – Pagina 2

Sunt bune scurtăturile?

Nu am timp! Vreau să ajung cât mai repede! Sunt foarte ocupat! Vreau să găsesc o scurtătură! Eu plătesc să pot mai repede! Eu nu am răbdare! Viața mea e complicată! La mine nu este așa de simplu! Mă grăbesc să rezolv cât mai rapid!

Oare câte din afirmațiile de mai sus sunt prezente mai mereu în gândurile tale? Eu pe toate le-am experimentat, și concomitent, și rând pe rând. Trăim într-o societate care este dresată să fie mereu nemulțumită de ce are pentru că este modalitatea cea mai simplă prin care poți să exploatezi omul prin propria voință, să-l faci mereu să fie dispus să muncească pentru mai mulți bani și mai multe bunuri care se dovedesc de cele mai multe ori inutile sau mult prea multe, decât să acopere o nevoie de bază. Am auzit de multe ori: „la valoarea mea, eu trăiesc la un anumit standard”. Știrile sunt astfel prezentate să ne dea mereu impresia că suntem în criză de timp, religia ne prezintă de mii de ani că sfârșitul lumii este aproape, trăim mereu la margine de prăpastie, vine mereu apocalipsa!

De când alerg am ieșit din această bulă și timpul petrecut în natură mi-a arătat că universul nu se grăbește nicăieri. Natura își urmează firesc cursul cu vremea ei schimbătoare, cu gravitația ei constantă și mișcarea ei de revoluție în jurul pământului. Primăvară, vară, toamnă, iarnă, ani reci, ani călduroși, ani secetoși, ani ploioși, zile lungi, zile scurte, luminoase sau mohorâte. Toate înaintează constant în timp într-o formă spiralată și niciodată, chiar dacă unele lucruri par ciclice, nu ne mai întoarcem într-un punct în care am fost vreodată.

Am învățat că nu sunt bune scurtăturile. Că dacă o iei pe calea cea mai scurtă riști mereu să te accidentezi. Iar atunci când obții un lucru fără să-i înțelegi cu adevărat sensul, nu o să-l și trăiești cu adevărat. Cine îți promite că vei obține succes rapid de fapt nu-l interesează succesul tău, ci doar profitul și faima lui, că viteza nu înseamnă consistență, că rapid nu înseamnă longeviv.

Azi am timp, nu mă grăbesc nicăieri, sunt mereu disponibil, îmi plac căile lungi, mă aștept ca procesele de evoluție să dureze, am răbdare, viața mea s-a simplificat, la mine chiar totul e simplu, de ce să rezolv totul rapid? Pentru că procesul prin care te trece alergarea de anduranță este asemănător unei stări de meditație. Te face să vezi lucrurile simplificat, să realizezi că totul ține de ce alegi să faci, te bucuri și ești recunoscător pentru fiecare zi în parte.

Alergatul nu slăbește!

Sunt gurmand, îmi place să mănânc și ani de zile, acest lucru și-a lăsat amprenta asupra mea. Îmi place și vinul bun dar și berea și din fericire am reușit mereu să gestionez consumul lor fără să abuzez. Alegând să duc un stil de viață sănătos, de fapt „alergând”, două mari plăceri, mâncatul și băutul, încet, încet au fost nevoite să capete o altă formă.

Credeam mereu că mișcarea și caloriile consumate combinate cu un stil de viață activ, sunt suficiente cât să ajung la o greutate normală sau de ce nu, ideală. Și din ceea ce credeam eu, practica a dovedit-o ca fiind total diferită. În 2013, 2014 când am început să fac sport, am avut grijă la cât și ce mănânc. Am slăbit considerabil, de la peste 125 de kilograme am ajuns la 82 de kg în mai puțin de doi ani. Apoi, treptat, am zis că dacă alerg aproape zilnic, muncesc fizic pe lângă casă (stăteam la țară într-o casă țărănească în acea perioadă), fac ture lungi cu bicicleta, nu mai este nevoie să acord o atât de mare importanță cantității și calității mâncării pe care o consum. Cu un volum mediu de 30-40 de kilometri alergați pe săptămână, cu 50 de kilometri făcuți cu bicicleta, tuns de iarbă săptămânal, crăpat de lemne și alte activități fizice ce însumau un minim de 30.000 de pași pe zi, am reușit ca în Ianuarie 2020 să ating 113,5 kg. Da, un stil de viață activ nu a fost suficient să nu iau în greutate. Apoi mi-am instalat aplicația myfitnesspal și iar am dat atenție cântarului. Nu cel care-mi măsura greutatea, ci cântarului de bucătărie cu care îmi măsuram fiecare masă. Bineînțeles că au apărut și rezultatele, și în aprilie 2022, aveam din nou 84 de kilograme. S-au topit 30 de kilograme și de aproape un an de zile trecusem de la jogging, la antrenamente de alergare. Am ajuns la un volum de 4000 de kilometri pe an alergați și eram ferm convins că pot să mănânc oricât de acum înainte pentru că nu mai am cum să mai cresc în greutate. Așa că am pus pe pauză cântarul, și cel de bucătărie și cel corporal, mi-am văzut conștiincios de antrenamente și de curse. În octombrie 2023, anul trecut, am ajuns să alerg într-o cursă de 100 de mile cu 97 de kilograme. Bineînțeles că n-am dus-o până la capăt. Am avut niște probleme digestive și n-am putut deloc să mă alimentez după primele patru ore și după 12 ore de cursă, m-am retras. Realizasem că totul mi se trage de la lingură, cum ar zice bunica mea. Așa că după această cursă, mi-am luat o pauză de ieșire controlată din formă, și am meditat la planul de antrenament pentru anul 2024. Ce concluzii am tras? Viața trebuie să fie un amestec de lucruri moderate, chiar și moderația uneori trebuie „luată” cu moderație. Alergatul, sportul în general, efortul fizic intens sau aerob, nu slăbește! Dar practicând sport mă pot disciplina suficient de tare încât să ajung să mănânc sănătos și suficient, să pot să acord timpul cuvenit recuperării și somnului, să transform totul într-un nou stil de viață cu obiceiuri care duc convergent toate în aceeași direcție. Așa cum viciile se leagă unele de altele, cum un pahar de alcool cere și o țigară, o stare de beție cere și o aventură, o zi petrecută leagă și o noapte și lista poate continua, așa și un obicei sănătos poate atrage alte obiceiuri sănătoase. Ce este diferit, e că spre viciu poți aluneca ușor, fără să depui nici un efort, dar drumul spre un stil de viață sănătos și moderat este precum un traseu de alergare montană, plin de urcări și coborâri dificile, cu părți foarte tehnice și periculoase și zone de belvedere relaxante și dătătoare de energie.

Cum execut corect un antrenament de alergare

Pentru că foarte mulți alergători mă întreabă mereu dacă nu mă dor genunchii, dacă mă mai țin articulațiile, ce fac să nu mă accidentez, cum pot să alerg atât de mult timp, m-am gândit să scriu un articol despre asta. Eu sunt un alergător amator de anduranță, nu sunt nici sportiv profesionist și nici antrenor de alergare. Ce urmează să scriu aplic pe mine, de peste zece ani și la rândul meu aceste lucruri le-am învățat de-a lungul timpului din cărți și de la antrenorii cu care am colaborat într-o formă sau alta.
Dacă ești și tu un alergător amator, informațiile pe care o să le citești te vor ajuta să îți execuți cât mai corect antrenamentele și îți vor reduce și ție riscul de accidentări. Bineînțeles că doar dacă ai să aplici ce ai învățat:
1. Dacă sunt nedormit, obosit și epuizat fizic, nu merg la alergat.
2. Înainte de orice alergare, grea, ușoară, scurtă sau lungă, fac o plimbare de cel puțin zece minute. La fel și după. Când trecem de la starea de repaus fizic la o activitate fizică este bine să acomodăm treptat și ușor organismul la efort. Mersul pe jos este cea mai ușoară și naturală formă de acomodare. Eu stau la un kilometru de parcul unde alerg în majoritatea dăților și prefer să merg până acolo. Fac economie la benzină, poluez mai puțin, nu încarc traficul și îmi fac și prima încălzire.
3. Întotdeauna fac o încălzire înainte de alergarea propriu zisă. Fascia care învelește musculatura, tendoanele și oasele dar și fiecare organ în parte, atunci când este în starea de repaus, este vâscoasă și rigidă. La fel sunt și tendoanele și articulațiile noastre. Atunci când ne facem o încălzire de cel puțin 12 minute, ele vor deveni elastice și foarte puțin casante, deci vor fi pregătite pentru un exercițiu fizic intens, așa cum este alergarea. Eu la vârsta de 25 de ani, am intrat la un meci de fotbal cu prietenii total neîncălzit, direct de la volan și la prima alergare mi- am fracturat meniscul de la piciorul stâng. Am fost nevoit să apelez la o intervenție chirurgicală prin care să-l îndepărtez. Da, alerg atâția kilometri fără menisc la un picior. A fost o lecție dureroasă pe care mi-am luat-o pe pielea mea și tocmai de acea nu mai sar niciodată peste încălzire. Pentru o alergare ușoară, jogging sau pentru o alergare pe care am să o fac fără intervale de alergare în forță, drept încălzire, alerg cât se poate de ușor, cu o cadență cât de mare, asemănătoare unui joc de glezne. Timp de un sfert de oră alerg astfel încât să pot respira tot timpul pe nas și să nu am niciodată o viteză mare sau nici măcar medie. Pur și simplu alerg încet. Fiecare persoană își cunoaște viteza proprie și trebuie să se adapteze la el însuși. N-am să dau un pace, deoarece inclusiv aceeași persoană e diferită de la o zi la alta. Între indivizi diferențele sunt remarcabile, tocmai de aceea este importat să nu ne comparăm niciodată cu nimeni. Atunci când urmează antrenamente în forță, cu intervale, sprinturi, alergări în pantă, după 12-15 minute de alergare de încălzire, execut și zece minute de școala alergării. Cu o căutare pe YouTube ai să găsești și tu nenumărate clipuri de cum se execută școala alergării. Așa am învățat și eu.
4. În timpul alergării este important să te echipezi corespunzător pentru a nu transpira în exces. Dacă ai posibilitatea, să te hidratezi pe întreaga durată a antrenamentului. De ce? Pentru că atunci când te deshidratezi, fibra musculară devine casantă și la o contracție puternică se poate rupe cu ușurință. Am văzut mulți care aleargă înfofoliți ca „să slăbească, să topească grăsimea”. E foarte greșit, dar mai ales periculos, să faci asta. Iar grăsimea omului nu-i nevoie să o topim. Țesutul nostru adipos, stratul nostru de grăsime este mereu lichid, cât timp trăim. Noi nu avem slănină, avem depozite de țesut adipos în formă lichidă. Organismul le poate accesa oricând ușor atunci când are nevoie de ele.
5. După antrenamentul de alergare propriu zis, întotdeauna mai alerg încă minim zece minute la o intensitate din ce în ce mai mică, astfel încât în ultimele trei, cinci minute, de regulă am o viteză asemănătoare cu cea a unui mers rapid. La primul meu semimaraton de șosea, după linia de finish m-am oprit brusc deși mi-am terminat cursa în forță și, fără să glumesc, am început să văd steluțe verzi. După m-am documentat și am aflat că niciodată nu e voie să terminăm o alergare în forță. Eu până atunci, în foarte multe cazuri, chiar asta făceam. Trăgeam tare să-mi termin distanța și scoteam din mine și ultimele resurse pentru un ultim sprint. Nu știam că mă expun riscului de accident vascular cerebral, o orbire temporară sau chiar unui infarct miocardic gratuit. Da, alergă ușor ultimele minute pentru a coborî pulsul cât mai jos și a adapta organismul treptat la starea de repaus. Așa cum avem nevoie de încălzire, avem în aceeași măsură nevoie de răcorire.
6. În primele zece minute după fiecare antrenament este foarte bine să luam o gustare proteică. O masă care să ne asigure un minim de 15 grame de proteină, pentru a ajuta organismul să se refacă cât mai rapid, sănătos și ușor după exercițiul fizic. Dacă corpul nu are la îndemână proteina necesară, el va lua cele mai bune celule proteice din propriul corp și va repara ce e stricat. În loc să avem un câștig după antrenament, ne vom alege cu o pierdere.
7. Cel mai important lucru după fiecare antrenament este somnul. Exercițiul fizic este stresul pe care îl dăm la organism, dar progresul, adaptarea la efort, se face practic tocmai atunci când dormim și ne recuperăm. Devenim antrenați doar în timpul somnului de după antrenament. Deși am încercat să simplific cât mai mult cum se execută corect o alergare, tot a ieșit foarte mult. Sper că ce am scris o să te ajute și pe tine să alergi cât mai mult și din ce în ce mai sănătos, mii și mii de kilometri!

Baia Mare în alergare?

Baia Mare este un orășel liniștit, fără viață de noapte și cu multă natură de jur împrejur. Fost oraș minier și foarte afectat cândva de poluarea industriei miniere, azi pare mai mult o stațiune decât un oraș industrial la origine. Dacă te plimbi pe străzi, ai să vezi nenumărate mașini de lux, cartiere întregi de vile impresionante, opulență oriunde se poate afișa. Este impresionant că oamenii aleg să investească în garaje încălzite pentru mașini, saloane și dormitoare pentru oaspeți ce vin de câteva ori în viață, mașini cu sute de cai putere și lux, demne de familii de șeici.

Ce este și mai impresionant este că avem un parc la marginea pădurii, aproape de sălbăticie, foarte curat și întreținut impecabil în ultimii ani ai urbei. În parc este amenajată și o pistă specială pentru alergare care este foarte bine întreținută pe întreaga perioadă a anului. Impresionant este că la o populație de peste 100.000 de oameni, doar câteva persoane, le poți număra cu degetele de la mâini, aleg să-și înceapă ziua cu o alergare. De multe ori dimineața am impresia că întregul parc este rezervat pentru mine și nea Sorin, un domn de 64 de ani care alergă zilnic, 365 de zile pe an.

Mă întreb mereu de ce oamenii investesc cu așa ardoare în betoane și „fiare” și acordă atât de puțină atenție propriului și unicului lor trup?! Te face mai sănătos o vilă de sute de mii de euro? Te face mai puternic și mai inteligent o mașină de lux? Opulența îți dă un aer de superioritate?

Viața este o călătorie din momentul în care ne naștem până când murim, iar singurul nostru adăpost și mijloc de transport este propriul nostru trup. Mintea noastră se simte bine când trupul este sănătos, restul, sunt iluzii. Alergatul este elixirul trupului. Suntem născuți să facem asta și mi-ar face mare plăcere să fiu nevoit să ies la alergat doar pe păduri, pentru că în parcul orașului e plin de oameni înțelepți, ce ies de dimineață bună, să prindă în alergare miracolul fiecărei dimineți.

Cum am să îmbătrânesc? Pot să știu asta?

În cartea „Născuți pentru a alerga” de Christopher McDougall am citit că o echipă de oameni de știință de la univresitățiile Harvard și Utah au identificat până în anul 2004 douăzeci și patru de caracteristici ale corpului uman utile doar alergării pe distanțe lungi, cele mai importante trei dintre ele sunt: tendonul lui Ahile, ligamentul nucal și supra-dezvoltarea mușchilor fesieri. Probabil că azi sunt dovedite mai multe modificări fiziologice în favoarea argumentului că suntem „născuți alergători”.

Pentru mine cel mai important argument să alerg este să-mi privesc proprii părinți. Genetic e clar că am să-i moștenesc și dacă aleg să duc o viață asemănătoare cu cea pe care o duc ei am toate șansele să retrăiesc viața lor. Cred că orice om vrea să știe cum va arată la bătrânețe (sau dacă o să aibă parte de ea) trebuie să se uite la părinții lui. Sunt mulțumit de ce văd? Vreau același lucru pentru mine?

Filtrând realitatea prin prisma acestor întrebări am realizat că vreau să fac o schimbare în linia mea. Eu nu-mi doresc să îmbătrânesc bazându-mă pe medicamente, eu nu aspir să ies în pensie de boală de tânăr, eu vreau să am energie să ies mereu în natură pe propriile picioare. Știind ce beneficii are alergarea atât pe termen scurt dar și pe termen lung consider că este acel obicei care mă ajută să fac schimbarea.

Alergarea de anduranță m-a învățat și e a ceva, că trebuie să rămân mereu curios , conștient că oricât de multe lucruri ajung să cunosc se vor deschide o imensitate de orizonturi pe care nu le voi înțelege fără studiu. Spunea cineva că cu cât știu mai multe realizez cât sunt de prost, iar altundeva am citit asemănarea dintre un om mort și unul prost, în ambele cazuri le este greu doar celor din jur pentru că persoanele în cauză nu simt nimic. Da, sunt suficiente argumente să ies să alerg de câte ori am ocazia și să-mi formez o disciplină puternică. Disciplina se construiește zi cu zi și cu cât e mai puternică mă ajută să ies în zilele în care îmi lipsește motivația cu desăvârșire.

Dar eu ce-am zis?

Să mă echipez de alergat și să ies pe ușă este partea cea mai dificilă din alergare. De multe ori se întâmplă să privesc echipamentul, și o oră, și nu reușesc să mă adun pentru a mă echipa. Lenea, confortul, vremea de afară, lipsa de chef, oboseala, brusc devin prietenii mei și-mi spun ce bine este dacă azi am să rămân tolănit și n-am să ies la mișcare și atunci entuziasmat îi întreb: „dar eu ce-am zis?”. Sunt total de acord cu ei! Vreau să stau și să lenevesc. Este calea cea mai ușoară. Cine mă poate obliga să ies? Că eu oricum ies în rest! Ce are dacă azi nu o fac? Azi n-am chef!

Asta este o conversație pe care o am destul de des cu mine însumi. Planul de antrenament și antrenamentele programate și puse pe ceas, mă sprijină să depășesc piedicile ce mi le ridic pentru a-mi găsi scuze să nu mă antrenez. De câteva ori pe an câștigă și lenea, dar în majoritatea covârșitoare a zilelor, mă echipez și ies pe ușă. Până ajung la locul de unde îmi încep alergarea mai sunt și alte voci, dar puterea lor scade pe măsură ce mă apropii de locul faptei. Odată ce încep antrenamentul, îmi iau angajamentul față de mine că îl duc la capăt cu orice preț atâta timp cât sunt sănătos și viu. Dacă trebuie să sun la 112 atunci poate mă mai gândesc și o să-l scurtez. În rest, dacă se poate, mai adaug o urcare sau trei sute de metri în plus.

De ce fac asta? Pentru că știu că doar consecvența și disciplina mă pot face să progresez. Atunci când exersez ajung să fac lucrurile mai bine și știu că dacă le fac mai rar sau deloc, încep să uit și ce am știut până atunci. Să fiu mai puțin consecvent ar însemna să accept să dau singur înapoi, să renunț la orele pe care le-am muncit până acum și să accept ca inferioritatea să facă casă bună cu mine în zodia mediocrității. Ei bine, nu-mi permit. Știu din contabilitate că un plus de azi, este dublu față de un minus. Că, o zi pe minus azi, înseamnă două zile din plan date înapoi. Iar recunoștința că pot ieși să fac sport este sentimentul care spulberă de fiecare dată orice îndoială. Recunoștința se exersează. Mereu. Nu cred că se naște cineva cu ea. Eu, unul, nu m-am născut cu recunoștință și nici cu răbdare. Simt mai mereu că îmi lipsesc și că aș avea nevoie de mai mult. Experiența m-a învățat să le exersez de fiecare dată când am ocazia și de fiecare dată când nu sunt recunoscător sau răbdător, realizez că iar am oportunitatea lucrez la asta!

Bucată cu bucată

Pentru că avem rațiune și capacitatea de a ne imagina lucrurile pe care le avem de făcut sau ce urmează în viața noastră, trăim diferit față de celelalte ființe de pe pământ. Când stai și îți privești câinele ai să observi că el este mereu focusat pe timpul prezent. Nu dă două lătrături nici pe trecut, nici pe viitor. El dă întotdeauna potențialul lui maxim în prezent. Când aleargă, aleargă cu fericire fiecare pas, iar când se odihnește, lenevește de parcă e lipit de pământ și ar avea de suportat gravitația de pe Jupiter. Viitorul și trecutul nu sunt niciodată o povară pentru el. La fel sunt și copiii mici. Se bucură mereu de prezent la maxim și sunt mereu acordați și în rezonanță cu universul. Poți simți cum lumea se extinde în armonia totală cu fericirea unui copil. Noi adulții, în schimb, avem gânduri. Gândurile mereu se poziționează unde încă timpul nu a ajuns sau poate e plecat undeva unde amprenta s-a șters de mult. Chiar dacă corpul nostru de adult e purtat de univers mereu în prezent, în călătoria lui extraordinară, gândurile sunt poziționate altfel. Ne sperie ce avem de împlinit, ne întristează ce n-am făcut, muncim pierduți în închipuirea rezultatului.

Toate astea par să facă mai dificilă călătoria noastră prin viață. Dar depinde din ce unghi privim lucrurile. Pregătirea pe care o fac pentru câte o cursă de anduranță durează de obicei câte o jumătate de an. Privind planul de antrenament, la totalurile lui, ce văd? 2500 km de alergare, 300 de ore de muncă, 50.000 de metri diferență de nivel, 200 de antrenamente, toate astea pentru o cursă ce ține aproximativ o singură zi, în cel mai fericit caz, sau o zi și jumătate dacă sunt nevoit să mă (re)adaptez pe drum. Da, de departe planul pare copleșitor dar privit așa cum am învățat să privesc, este mult mai simplu. Totul se împarte, până la urmă, în zile. Și chiar și cei 20-30 de km de alergat pe zi pot să-i împart în două sau trei sesiuni de antrenament. Sunt 7-12 km la primul antrenament, care în cazul meu, de regulă, este ori o alergare de recuperare ori o alergare ușoară, o sesiune de forță la amiază de 30-50 de minute și antrenamentul principal pe care îl împart bucată cu bucată: 20 de minute încălzirea (3-4 km), 50 de minute antrenamentul specific din ziua respectivă (7-9 km) și revenirea după antrenament, de 10-30 de minute (1-5 km), care am învățat să o fac cât mai relaxat și focusat pe natura din jurul meu. Luate fiecare în parte, niciodată nu sunt extrem de lungi, mereu găsesc resurse să le duc cu bine la capăt. Și seara, la final de zi constat că am reușit să adun 2-4 ore de antrenament, cei 20-30 de kilometrii planificați, corpul mi-e învăluit de oboseală bună și de satisfacția că am mai scos o zi la capăt. Urmează o noapte întreagă în care am timp să mă odihnesc și să-mi umplu iar bateriile să o iau de la început. Nici o zi, oricât de dificilă a fost, n-a fost mai lungă de 24 de ore și întotdeauna, chiar dacă am alergat în continuu toate cele 24 de ore, am scos-o cu bine la capăt!

Anduranța și gândul bun

Întotdeauna am fost un alergător de forță dar cu o viteză mai mică în comparație cu ceilalți. Îmi amintesc că eram copil și la jocurile de fotbal de pe maidan întotdeauna trebuia să compensez cu intratul „bărbătește”, umăr la umăr, poziționare, deoarece, cam aproape toți copiii, dacă apucau să alerge, mă cam depășeau. În schimb natura m-a înzestrat cu forță și rezistență. Mereu câștigam duelurile unu la unu și stăteam, dacă mă lăsau părinții, de dimineața până seara, pe terenul de fotbal.

Când am început cu jogging-ul era destul de inconfortabil pentru mine să respir și să mă acomodez cu efortul. Ani de zile de sedentarism și kilogramele în plus își spuneau cuvântul. Timpul se dilata considerabil la fiecare alergare și părea nesfârșit. Mă încurajam mereu să duc încă 100 de metri și dacă nu cad jos, mai văd. Poate mai încerc încă o sută. În fiecare zi era parcă tot la fel de greu indiferent cât de consecvent și de „antrenat” eram. Până când, într-o noapte de iarnă din anul 2014, pe când ningea ca într-o poveste, măcinat de depresie și bulversat de schimbările pe care universul le avea pentru mine în ultimele luni, am îndrăznit să alerg mai mult ca de obicei. De regulă nu depășeam 30 de minute. În acea noapte vroiam să fac ceva ca să îmi curăț gândurile, așa că am zis că dacă spiritul meu suferă, hai să fac să sufere un pic și trupul. Și mi-am propus să alerg trei ore. Dacă nu pic jos, alerg. Și alerg. Tare sau încet. În funcție de câtă energie simt că am. Să văd de ce sunt capabil. Să văd care este limita mea. Și am alergat. La un moment dat respirația mi s-a reglat, ritmul pașilor a început să devină constant. Faptul că înaintam și bobinam orașul la ora trei noaptea, mă făcea să simt că mintea mea începe să uite de răul ce zăcea în ea și să se bucure de a pune un picior în fața celuilalt și a înghiții trotuarele unul câte unul. Fulgii de zăpadă erau mari și pufoși și așterneau sub picioarele mele un strat de amortizare care făcea alergare să pară și mai îmbietoare. Nu aveam habar de pace, de distanțe, de ritm cardiac, prag lactat. Nu știam despre alimentație, hidratare. Pur și simplu m-am lăsat în alergare și gândurile mele se simplificau pe măsură ce înaintam, până când au ajuns să fie doar pas, respirație, pas, respirație.

Am rezistat cele trei ore și la sfârșit am văzut, pe o aplicație de pe telefonul mobil pe care o foloseam, ceva Nike Run din câte îmi amintesc, că am alergat 24 de km. Mi s-a părut incredibil, mă simțeam bine, eram plin de un sentiment de satisfacție și parcă ceața depresiei se risipise. Nu știam atunci de runner’s high, de endorfine și dopamină, dar am observat că alergarea și gândurile pozitive merg mână în mână. La început m-am forțat să cred că am să reușesc și corpul meu a trecut peste cele 30 de minute maxime cu care eram obișnuit și apoi corpul meu mi-a schimbat gândurile. Reușisem să descopăr o metodă de a fi bine cu mine chiar dacă implica efort, suferință fizică și răbdare. Răsplata finală era mai valoroasă decât prețul plătit. Timpul a trecut, alergarea a devenit o parte din mine și distanțele s-au tot mărit. Alergările de ultra mă atrag, le practic de câteva ori pe an și știu că doar gândurile bune, pozitive, curate îmi dau rezistență și anduranță. Dacă sesizez un gând negativ în mintea mea și îl conștientizez, apelez imediat la trei gânduri pozitive din „cutia de bomboane”. Da, putem să gândim conștient ce vrem și asta se antrenează. Cu cât sunt mai pozitive și curate cu atât picioarele se ușurează. Anduranța și gândul bun sunt tovarăși de cursă lungă!

Energie să alerg

Să alergi necesită voință, disciplină dar mai ales energie. Energia o obținem din aer, apă și hrană, exact în această ordine, dar mai ales din somn și odihnă. Atunci când dormim și ne odihnim suntem exact ca o baterie care stă la încărcat. Organismul nostru este de o complexitate incredibilă și totuși funcționează după niște principii foarte simple. Somnul înseamnă refacere, încărcare de energie. Lipsa lui ne face să trăim pe datorie. Practic obligăm organismul „să ardă” ce-i mai bun din noi, pentru a folosi drept combustibil, ce n-am reușit să acumulăm atunci când trebuia să stăm la încărcat.

Eu n-am acordat niciodată atenție somnului. Am fost crescut cu mentalitatea că o să am timp de dormit pe lumea cealaltă. Înainte de a face sport la modul consecvent, obișnuiam să dorm 4-6 ore pe zi. Munceam de cele mai multe ori 12-16 ore pe zi și eram disperat că trebuie să-mi pierd timp prețios cu dormitul. În scurta perioadă pe care o dormeam reușeam aproape zilnic să mă trezesc leoarcă de transpirație, dimineața să am o stare de greață, mâinile îmi amorțeau de cum mă puneam în pat, mă trezeam cu dureri puternice de umeri, de foarte multe ori aveam gâtul înțepenit. Toate aste le „obțineam” în somn și era încă un motiv pentru care nu-mi plăcea să dorm. Nu realizam că de fapt corpul meu, pe timpul scurtei perioade în care-i ofeream un moment de odihnă, ducea o luptă să compenseze abuzul la care-l supuneam zi de zi. Îmi bloca circulația periferică pentru a se putea concentra cu refacerea organelor vitale, transpira în exces imediat ce adormeam pentru a elimina cât mai urgent toxinele din corp, folosea minerale din țesutul muscular (pe care nu-l prea utilizam) pentru a le folosi sistemul cerebral. Tubul meu digestiv muncea de zor toată noaptea să digere ce mâncam cu poftă seară de seară și dimineața îmi provoca senzația de greață pentru ca eu să nu fiu capabil să mănânc ca să-i dau un răgaz și lui să se odihnească. Și da, mereu aveam reflux și simțeam cum am „acid” la stomac. Dar, nu mă gândeam niciodată că toate astea se datorează lipsei de somn și neglijenței mele în a acorda atenție odihnei. Găseam mereu că de vină este viața stresantă, agricultorii că produc hrană slab calitativă, industria alimentară că ultraprocesează alimentele, politicienii că sunt corupți și incompetenți și-mi provoacă greață și stres, media că difuzează doar rahat, și orice scuză găseam era doar din curtea altcuiva și nu mi se datorau mie.

Alergarea în schimb m-a ordonat. Cum? Foarte simplu: dacă vrei să alergi două zile legate ai nevoie să dormi bine între ele. Altfel nu funcționezi. Așa ai energie să alergi. Și am început să acord atenție somnului și modului în care mă odihnesc. Mi-am dat seama că toate problemele mele se datorează deciziilor mele și că eu sunt responsabil de cum mă simt. Acum știu că dacă vreau să am o zi bună trebuie să o încep cu un somn odihnitor, de minim opt ore. Știu că în acest mod îmi reîncarc bateriile și ziua care vine va avea suficient „soare” indiferent de câți nori vor fi pe cer.

Așa și?

Îmi amintesc, amuzat, cum pe la vârsta de 20-30, vedeam câte un ins ce alerga pe străzi sau în parc și mă întrebam oare de ce o face. Știam eu că alergarea este sănătoasă dar eram atâta de ignorant și de prins în cei 10% de care vorbeam într-un alt articol, încât pur și simplu nu puteam să dau niciun sens efortului de a face asta. Îmi păreau mai importante munca, cariera, compania pe care o clădeam, prietenii și berile turnate însetat după o zi de muncă, relațiile în care eram. Toate, dar absolut toate mi se păreau înzecit de importante față de a face acest efort, să ieși la alergat. Aveam impresia că am să rămân veșnic sănătos și tânăr. La ce bun să pierzi timpul cu alergarea?

Zilnic, de fapt îi făceam loc sedentarismului și obezității, să pună stăpânire pe mine și să mă transforme dintr-un tânăr ce iubea sporturile de echipă de mic copil, într-un gras ce iubea să privească, cu berea în mână și cu punga de chipsuri, sportul la televizor. Nu mă gândeam ce valoare are fiecare zi în parte și că ce adunăm zilnic, ajunge să ne definească ca om și să plătim când vârsta a doua și a treia vine cu nota de plată. De ce nu mă gândeam? Pentru că mă credeam un om bun, echilibrat, ponderat, activ. Eu mă comparam cu alții din jurul meu și mi se părea că sunt mult mai bine ca oricare dintre ei. Dar de fapt, viața fiecăruia dintre noi se petrece într-o bulă, ne înconjurăm de oameni asemeni nouă și este ușor să crezi că ești bine.

Universul lucrează și mereu ne face să realizăm cât de limitați suntem. Destinul a făcut să ies din bula mea și am realizat, având mai mult timp să stau cu mine, că am multe de schimbat și de făcut în viață. Am înțeles că fără să am grijă de sănătate, de corabia care-mi poartă sufletul, într-o zi am toate șansele să mă înec. Trupul nostru e cel care are grijă de noi. Fără el intact, nu putem exista nici măcar zece minute. Da, m-a lovit acest adevăr simplu pe care îl auzisem din alte guri de sute de ori. Îl consideram adevărat dar era de genul: „așa, și?, ce treabă am eu cu asta?” Mie n-are ce să mi se întâmple.

Sportul a fost un prim pas spre schimbare. Un obicei bun de regulă atrage după el alte obiceiuri bune care la rândul lor, în timp, atrag altele. Azi fac sport, am grijă să dorm un somn suficient și odihnitor, e prioritar să mă recuperez după sport, sunt atent la ce mănânc și cât mănânc, gândurile ce-mi trec prin minte le orientez mereu spre o zonă pozitivă. Încerc să am mereu un impact benefic asupra celor din jur și cel mai important, am învățat să nu mă compar cu nimeni. Singura comparație a mea, pe care mi-o permit, este cu eul meu de ieri, alaltăieri. Cu mine de acum un an, comparația e deja neconcludentă și evit să fac asta. De ce mă compar doar cu mine? Pentru că am învățat că atunci când ne comparăm cu alții, corpul nostru va secreta un hormon al stresului numit cortizol, iar prezența lui în corp ne îmbolnăvește oricât de sănătos stil de viață avem. Rețelele sociale, media, internetul aplicațiile de sănătate, toate ne expun la aceste comparații care generează cortizol. Așa că mă educ zilnic, mă dresez vorba unui comediant, să stau departe de comparații. Ne pot motiva pe termen scurt, dar ne îmbolnăvesc cu siguranță pe termen lung!