viață

Alerg, viața este simplă

Viața este foarte simplă. Din nefericire suntem tentați să o complicăm și să credem că dacă este complexă, atunci vom trăi extraordinar în această lume. Alergarea m-a învățat că nu este așa. De aproximativ trei luni, alerg la fiecare antrenament doar cu respirație nazală și practic re-învăț cum se respiră, la 46 de ani trecuți. Am mai scris de asta, și cu cât trece timpul, sunt tot mai fascinat de efectul benefic pe care îl are o respirație corectă. Am reușit să fac inclusiv intervale de alergare în pantă, lungi de 150 de metri, cu un pace mult peste ritmul meu de maraton, și am respirat doar pe nas. A fost parcă, pentru prima dată în viața mea, când am simțit forța plămânilor mei. Și m-am bucurat.

Acum mi-e simplu să gândesc că alergarea începe cu respirația. Da, dacă vine după un somn bun. Apoi, ține de cât de bine mă hidratez, de cât de bine mă realimentez cu carbohidrați și săruri dacă sunt alergări lungi. Contează cum închei alergarea și îmi fac răcorirea, iar alimentația de recuperare este esențială. Și iar somn, respirație, hidratare, nutriție, răcorire și recuperare. În acest mod mă concentrez pe ce am de făcut și mă felicit pentru tot ce am reușit. Orice este făcut, este infinit de mult față de nimic. Simplu, nu? Așa se naște consecvența.

La fel și în viață, sunt lucruri care se întâmplă și nu le pot controla (99,9%), o mică parte țin de micile mele decizii zilnice și sunt în totalitate la îndemâna mea. Sunt lucruri pe care le pot influența, negativ sau pozitiv în funcție de atitudinea mea. E clar că dacă mă plâng de cei din jur, de societate și de întâmplări, influența mea va fi tot negativă și se va întoarce tot împotriva mea, așa că e mai simplu să mă strădui sârguincios să privesc senin „spectacolul” vieții din jur, să accept așa cum e și să ofer o doză de bine atunci când pot. Doar așa am și eu șanse să primesc ceva înapoi. Respiră, e minunat!

Alergarea și viața

Alergarea este ca și viața, începe cu primul pas, mai greu, cu nesiguranță, și cu sentimentul că mergi prea încet sau nu știi cât o să poți ține ritmul. De fapt este o călătorie în care avem ocazia să petrecem timp cu noi, cu cei dragi, în tumultul orașului sau în mijlocul fascinant al naturii. Din nou găsesc similitudinea dintre viață și alergare. Poate că orice proces are aceste etape, aceeași dinamică și această abordare din partea noastră. În viață fugim după diplome, apoi alergăm să ne distrăm, după care căutăm să avem cariere, bani, funcții în societate și recunoașterea celorlalți. Ne facem o familie, copii și realizăm că avem de toate, dar nu mai avem timp. Totul trece nespus de repede și parcă ce-i mult, devine dintr-o dată puțin. Avem tot ce am visat și vrem mai mult. Totul devine puțin, fericirea se transformă în nemulțumire. Viața.

Alergarea începe cu câteva sute de metri sau poate doar cu o plimbare. Bucuria e după ce se termină, pentru că alergarea este grea. Apoi pe măsură ce avansăm, ne dorim mai mulți kilometrii, mai mulți prieteni care fac asta. Ne luam echipamente din ce în ce mai bune, pantofi din ce în ce mai sofisticați, încercăm noi și noi trasee și începem să ne comparăm cu ceilalți. Ne înscriem la competiții și trăim bucurii și dezamăgiri în funcție de ce am reușit sau n-am reușit. Ne găsim cluburi și antrenori unde să ne antrenăm mai bine, o facem din ce în ce mai temeinic, cu rezultate mai bune, dar parcă tot nu suntem mulțumiți de rezultat. Apoi ne trezim că alergăm mii de kilometri, și stând să ne facem o introspecție, realizăm că nici nu mai știm când a trecut timpul. Ne atingem dorințele la care doar visam și ne lovește depresia post obiectiv. Alergarea.

Când prea mult devine puțin este un semn că trebuie să extragem esența și să ne reinventăm viața sau alergarea. În definitiv ambele sunt doar niște călătorii care trebuie savurate, cu bune și rele. Așa cum atomul are sarcini pozitive în nucleu și sarcini negative pe stratul de electroni, una cu masă și alta fără, dar cu energii la fel de puternice, așa este și viața sau alergarea: cu bune și cu rele, cu adevăr și minciună, cu întuneric și lumină, cu greu și ușor. Societatea ne-a învățat să credem că binele și răul sunt separate pentru a ne controla mai ușor, dar viața și alergarea bine făcute ne învață că ele coexistă și se echilibrează reciproc. Moderația, toleranța, acceptarea, blândețea sunt linii ce unesc binele și răul; albul cu negrul, ușorul de greu. Este calea în care începe împlinirea și bucuria de a trăi pe orice vreme.

Mă întreb: trăiesc pentru bani, faimă, case, mașini? Alerg pentru timpi, kilometri, locuri, medalii, elevații? Nicidecum. Trăiesc și alerg pentru că pot și sunt mereu recunoscător pentru asta!

Alergatul nu slăbește!

Sunt gurmand, îmi place să mănânc și ani de zile, acest lucru și-a lăsat amprenta asupra mea. Îmi place și vinul bun dar și berea și din fericire am reușit mereu să gestionez consumul lor fără să abuzez. Alegând să duc un stil de viață sănătos, de fapt „alergând”, două mari plăceri, mâncatul și băutul, încet, încet au fost nevoite să capete o altă formă.

Credeam mereu că mișcarea și caloriile consumate combinate cu un stil de viață activ, sunt suficiente cât să ajung la o greutate normală sau de ce nu, ideală. Și din ceea ce credeam eu, practica a dovedit-o ca fiind total diferită. În 2013, 2014 când am început să fac sport, am avut grijă la cât și ce mănânc. Am slăbit considerabil, de la peste 125 de kilograme am ajuns la 82 de kg în mai puțin de doi ani. Apoi, treptat, am zis că dacă alerg aproape zilnic, muncesc fizic pe lângă casă (stăteam la țară într-o casă țărănească în acea perioadă), fac ture lungi cu bicicleta, nu mai este nevoie să acord o atât de mare importanță cantității și calității mâncării pe care o consum. Cu un volum mediu de 30-40 de kilometri alergați pe săptămână, cu 50 de kilometri făcuți cu bicicleta, tuns de iarbă săptămânal, crăpat de lemne și alte activități fizice ce însumau un minim de 30.000 de pași pe zi, am reușit ca în Ianuarie 2020 să ating 113,5 kg. Da, un stil de viață activ nu a fost suficient să nu iau în greutate. Apoi mi-am instalat aplicația myfitnesspal și iar am dat atenție cântarului. Nu cel care-mi măsura greutatea, ci cântarului de bucătărie cu care îmi măsuram fiecare masă. Bineînțeles că au apărut și rezultatele, și în aprilie 2022, aveam din nou 84 de kilograme. S-au topit 30 de kilograme și de aproape un an de zile trecusem de la jogging, la antrenamente de alergare. Am ajuns la un volum de 4000 de kilometri pe an alergați și eram ferm convins că pot să mănânc oricât de acum înainte pentru că nu mai am cum să mai cresc în greutate. Așa că am pus pe pauză cântarul, și cel de bucătărie și cel corporal, mi-am văzut conștiincios de antrenamente și de curse. În octombrie 2023, anul trecut, am ajuns să alerg într-o cursă de 100 de mile cu 97 de kilograme. Bineînțeles că n-am dus-o până la capăt. Am avut niște probleme digestive și n-am putut deloc să mă alimentez după primele patru ore și după 12 ore de cursă, m-am retras. Realizasem că totul mi se trage de la lingură, cum ar zice bunica mea. Așa că după această cursă, mi-am luat o pauză de ieșire controlată din formă, și am meditat la planul de antrenament pentru anul 2024. Ce concluzii am tras? Viața trebuie să fie un amestec de lucruri moderate, chiar și moderația uneori trebuie „luată” cu moderație. Alergatul, sportul în general, efortul fizic intens sau aerob, nu slăbește! Dar practicând sport mă pot disciplina suficient de tare încât să ajung să mănânc sănătos și suficient, să pot să acord timpul cuvenit recuperării și somnului, să transform totul într-un nou stil de viață cu obiceiuri care duc convergent toate în aceeași direcție. Așa cum viciile se leagă unele de altele, cum un pahar de alcool cere și o țigară, o stare de beție cere și o aventură, o zi petrecută leagă și o noapte și lista poate continua, așa și un obicei sănătos poate atrage alte obiceiuri sănătoase. Ce este diferit, e că spre viciu poți aluneca ușor, fără să depui nici un efort, dar drumul spre un stil de viață sănătos și moderat este precum un traseu de alergare montană, plin de urcări și coborâri dificile, cu părți foarte tehnice și periculoase și zone de belvedere relaxante și dătătoare de energie.

Alergarea este o cale

Se spune că fericirea este suma a trei componente: geneticul pe care-l moștenim, alegerile noastre zilnice și banii, statutul, bunurile pe care le deținem. Prima categorie este independentă de noi și o primim random fiecare de la părinții noștri. Are și cea mai mare pondere, 50% din starea noastră de fericire. Unii dintre noi se nasc triști alții sunt veseli. Partea bună este că statutul, banii, bunurile pe care le deținem, toate însumate fac doar maxim 10% din gradul nostru de fericire. Valorează cel mai puțin. Și sunt condiționate de destin, societate și în mică măsură de acțiunile noastre. Așadar nu suntem limitați de succes pentru a ne simții bine cu noi înșine. Ne definesc alegerile noastre zilnice. Ele au o pondere de 40% din cum ne simțim zi de zi. Dacă alegem bine vom trăi fericirea, dacă alegem greșit vom învăța pe viitor cum să alegem mai bine și chiar dacă azi n-am ales potrivit am găsit o cale prin care nu atingem ce ne dorim.

Eu am început să alerg cu gândul că voi reuși să slăbesc. Aveam peste 125 de kg și mă simțeam la treizeci și ceva de ani bătrân și obosit. Mă așteptam să mi se întâmple ceva rău iminent dar care să scoată din mine puterea de a face o schimbare cu viață mea. Parcă simplu, singur eram prea leneș și comod să o fac. Și am făcut un Burnout. Medicul ce m-a văzut mi-a zis că e la latitudinea mea să fac o schimbare sau să rămân prins în goana celor 10% și sigur am să mă îndrept spre sfârșit. Am mai stat un an și n-am ales nimic bun pentru mine. Apoi într-o zi de 13 mai 2013 m-am decis: de azi înainte o să fac sport zilnic. După ce am făcut febră musculară doar mergând până la birou pe jos (nu e mai mult de 1700m), mi-am luat o bicicletă eliptică și am făcut 6 zile din 7 minim 40-50 de minute sport. Prin octombrie am ajuns la 100 de kilograme și am trecut la alergare.

Alergarea era coșmarul meu. Nu mi-a plăcut niciodată să alerg. Am făcut stagiul militar la o unitate de parașutiști iar acolo alergarea făcea parte din meniul zilnic. Mi-am promis că în viața mea de după armată nu voi mai alerga niciodată.

Azi am peste zece ani de când practic jogging-ul, trei ani de când practic alerg și pentru mine alergatul este calea spre fericire.

În acest blog o să scriu despre alergat și viața din jurul alergării. Despre rolul alergării în sănătatea noastră mintală, emoțională și fizică. Va fi o nouă provocare care mă va scoate din zona de confort și mă va face, sper, mai conștient de viața mea.