obiectiv

Care-i următorul obiectiv?

Tot mai des primesc următoarea întrebare: „Care-i următoarea ta cursă? Care-i următorul obiectiv? Tot la fel de surprinși sunt interlocutorii mei atunci când le răspund că nu mai am nici un obiectiv de tip cursă, distanță, viteză sau timp. Sunt oarecum fără obiectiv și mă bucur mult pentru că am putut ajunge aici. Societatea în care trăim ne impune și ne dresează să avem obiective: să terminăm cu brio o scoală, să ne luăm bacalaureatul, să facem o facultate, să ne luăm licența, să ne facem o carieră (carieră ce poate avea „n” obiective de la adolescență până la pensionare), să ne căsătorim, să facem copii, să creștem copii, să ne facem o casă, să ne luăm mașină, să… Ce fac toate aceste obiective? Mie personal, au reușit să-mi fure mai mereu timpul prezent. Da, știu teoria, concentrează-te pe călătorie nu pe destinație. Ea a fost mereu la locul ei. Dar atunci când am un obiectiv, mă dedic să-l ating. Planific, organizez, estimez, evaluez și fac zilnic pași spre obiectiv. Ce am observat este că, vreau nu vreau, gândul meu este poziționat mai mereu undeva în viitor încercând să vizualizeze atingerea scopului. Și poate de multe ori în jocul gândului cu ținta, sunt cu copiii mei, cu partenera de viață, cu părinții, cu prietenii, cu colegii de muncă sau de cele mai multe ori, cu mine însumi. Realizez acum că obiectivul meu este să fiu cât mai prezent în prezent. Gândul meu să fie aici, azi și împreună cu mine și cu cei din jurul meu. La ce mă ajută să ating obiective mărețe din când în când și să trăiesc în viitor sau reproșându-mi chestii din trecut ce mă îndepărtează de țintă? Timpul prezent este tot ce există pentru mine. Trecutul a fost și nu se va mai putea trăi niciodată, iar viitorul este doar o posibilă destinație ce n-are nici o garanție că va exista.

Am ziua de azi, prezentul. Dimineața mă trezesc, cântăresc ce am, cum mă simt, ce-mi doresc. Vreau să ofer timpul meu prezentului, mie, celor dragi, cunoașterii și învățării de lucruri noi, corpului, conștiinței, sufletului. Să trăiesc cum trăiesc toate ființele (exceptând omul adult) acestui pământ, cum o fac copii bucurându-se în totalitate doar de prezent. Și vreau să rămân cât mai modest căci nimic din ce am realizat nu ne pune deasupra celorlalți. Îmi doresc să fiu cât mai discret și invizibil. O să evit să mă compar cu oricine pentru că nu-i deloc sănătos (nici măcar cu mine n-am să mă compar deoarece difer de la o zi la alta, de la an la an…). Mă mulțumesc cu ce am și să mă bucur de puțin. Sunt mereu recunoscător de tot.

Simplificat, obiectivul meu este să adun cât mai mult timp trăit și simțit doar în prezent.

Alergarea și viața

Alergarea este ca și viața, începe cu primul pas, mai greu, cu nesiguranță, și cu sentimentul că mergi prea încet sau nu știi cât o să poți ține ritmul. De fapt este o călătorie în care avem ocazia să petrecem timp cu noi, cu cei dragi, în tumultul orașului sau în mijlocul fascinant al naturii. Din nou găsesc similitudinea dintre viață și alergare. Poate că orice proces are aceste etape, aceeași dinamică și această abordare din partea noastră. În viață fugim după diplome, apoi alergăm să ne distrăm, după care căutăm să avem cariere, bani, funcții în societate și recunoașterea celorlalți. Ne facem o familie, copii și realizăm că avem de toate, dar nu mai avem timp. Totul trece nespus de repede și parcă ce-i mult, devine dintr-o dată puțin. Avem tot ce am visat și vrem mai mult. Totul devine puțin, fericirea se transformă în nemulțumire. Viața.

Alergarea începe cu câteva sute de metri sau poate doar cu o plimbare. Bucuria e după ce se termină, pentru că alergarea este grea. Apoi pe măsură ce avansăm, ne dorim mai mulți kilometrii, mai mulți prieteni care fac asta. Ne luam echipamente din ce în ce mai bune, pantofi din ce în ce mai sofisticați, încercăm noi și noi trasee și începem să ne comparăm cu ceilalți. Ne înscriem la competiții și trăim bucurii și dezamăgiri în funcție de ce am reușit sau n-am reușit. Ne găsim cluburi și antrenori unde să ne antrenăm mai bine, o facem din ce în ce mai temeinic, cu rezultate mai bune, dar parcă tot nu suntem mulțumiți de rezultat. Apoi ne trezim că alergăm mii de kilometri, și stând să ne facem o introspecție, realizăm că nici nu mai știm când a trecut timpul. Ne atingem dorințele la care doar visam și ne lovește depresia post obiectiv. Alergarea.

Când prea mult devine puțin este un semn că trebuie să extragem esența și să ne reinventăm viața sau alergarea. În definitiv ambele sunt doar niște călătorii care trebuie savurate, cu bune și rele. Așa cum atomul are sarcini pozitive în nucleu și sarcini negative pe stratul de electroni, una cu masă și alta fără, dar cu energii la fel de puternice, așa este și viața sau alergarea: cu bune și cu rele, cu adevăr și minciună, cu întuneric și lumină, cu greu și ușor. Societatea ne-a învățat să credem că binele și răul sunt separate pentru a ne controla mai ușor, dar viața și alergarea bine făcute ne învață că ele coexistă și se echilibrează reciproc. Moderația, toleranța, acceptarea, blândețea sunt linii ce unesc binele și răul; albul cu negrul, ușorul de greu. Este calea în care începe împlinirea și bucuria de a trăi pe orice vreme.

Mă întreb: trăiesc pentru bani, faimă, case, mașini? Alerg pentru timpi, kilometri, locuri, medalii, elevații? Nicidecum. Trăiesc și alerg pentru că pot și sunt mereu recunoscător pentru asta!

Motivație sau disciplină

De mic copil visam cu ochii deschiși. Îmi plăcea să „mă transform” într-un super erou, super sportiv sau un supraom. Dacă aveam de mers dintr-o parte în alta a orașului după pâine, înainte de revoluție era un sport pe care lumea îl practica cu consecvență, mă trezeam că am ajuns, pierdut în visare, fără să realizez cum a trecut timpul și distanța. Trecerea anilor nu m-a împiedicat să visez și să-mi doresc să ating anumite obiective. Consider că este vital pentru sănătatea mintală să am obiective sau un scop. Să trăiești fără scop este ca și o călătorie în ocean fără instrumente de navigație, fără nici un simț de orientare. Pe termen scurt poate părea o aventură, are farmecul ei această libertate a hazardului, dar pe termen lung duce la plafonare și la dezorientare. Nu mai știu cine sunt și ce-mi doresc de la viață.
Motivația este un instrument foarte puternic să ne atingem scopurile dar ea este fluctuantă. Azi poți să ai impresia că poți muta munții din loc, iar mâine te întrebi ce sens are totul. Atunci când alergi un ultramaraton este asemeni vieții de zi cu zi, iei startul foarte motivat, apoi realitatea vine cu dificultăți, pașii nu merg așa cum ți-ai imaginat, traseul este mai imprevizibil decât ai crezut, vremea este capricioasă și ajungi să te simți singur și demotivat. „Ce caut eu aici?”, „De ce fac eu asta?”, „Care-i scopul acestui chin?”, „Eu nu puteam să alerg ca orice om un cros sau un semimaraton?”. Tipul acesta de întrebări se repetă la nesfârșit în mintea mea, și ca să fie tabloul complet, mă întâlnesc cu alți alergători pe care-i aud întrebându-se cu voce tare aceleași lucruri. Ce mai poate face motivația acum? De unde izbutesc să o activez? Răspunsul este simplu. De nicăieri. Motivația este ca și vremea, variabilă. Pe ea nu trebuie să mă bazez. Ea poate să fie un ajutor, o pală de vânt în velă, dar nu ea este forța care trebuie să mă miște spre atingerea obiectivelor.
Disciplina este un motor cu energie nelimitată. Este precum mișcarea de rotație a pământului, indiferent de vreme, anotimp, an sau orice alt factor, va fi la fel de exactă și va dura mereu 23 de ore, 56 de minute și 4 secunde. Dar disciplina se construiește foarte anevoios și greu. Nu ne naștem cu ea, nu ne place să o exersăm, e greu de controlat, este urcușul cel mai abrupt și mai lung, nu oferă deloc plăcere. Este foarte ușor să fiu mai bun decât altcineva pentru că mereu există oameni mai slabi, dar este foarte greu să fiu mai bun ca mine. Să-mi înving comoditatea, poftele, plăcerile. Să fac ce trebuie făcut, indiferent de energie și de chef. Pe măsură ce disciplina a devenit parte din modul meu de a trăi, realizez că dincolo de greutatea ei se deschide o poartă nemărginită de putere, dar și de libertate. Pe acest drum pot să visez la fel ca și în copilărie, pot să devin mai bun ca mine în fiecare zi, pot să duc la capăt un ultramaraton, pot să mă aventurez mereu spre alte provocări.
Disciplina este virtutea marilor campionii și a celor care au reușit să schimbe lumea. Nu mă voi trezi niciodată peste noapte și voi ajunge performer într-un domeniu, oricât de mare talent aș fi. Edison a găsit 10.000 de modalități prin care nu se poate face un bec să funcționeze și abia a 10.001 oară a găsit o metodă prin care becul a funcționat. Becul inventat de el a funcționat și a schimbat vremurile, dar în comparație cu becurile făcute după, va fi mereu inferior. Ce azi este extraordinar, mâine o să fie banal iar poimâine va fi uitat. Așa este și motivația. Nu te plânge că ești demotivat, bucură-te că ai oportunitatea să te disciplinezi!