Pentru mine alergarea a avut nenumărate etape și în cei peste 11 ani de când alerg, m-am analizat și am înțeles pe „pielea mea” ce funcționează cel mai bine. Primul meu antrenament de alergare a fost de fapt un mers pe jos, în ritm alert, de doar doi kilometri, ce a reușit să-mi provoace o febră musculară crâncenă ce m-a ținut o săptămână. Cea mai lungă activitate de alergare a fost tura lacului Balaton anul acesta în Mai, 211 km, alergare ce nu mi-a lăsat nici măcar un iz de febră musculară pentru că am fost foarte bine antrenat și am alergat, mâncat și hidratat într-o zonă foarte sigură. Se poate vedea ce progres am reușit și cât de mult am reușit să-mi cresc anduranța. Dar nu a fost un drum drept, n-a fost o progresie liniară și constantă. De fapt, a fost o anumită progresie în primul an, după care au urmat șapte ani de stagnare.
Consistența este foarte importantă și are rolul ei. Atunci când am reușit să am mai mult de patru zile pe săptămână în care să alerg, am început să simt anumite progrese. Nu au fost semnificative, dar au fost. Apoi la un moment dat s-a întâmplat un declic. Simțeam cum devin din ce în ce mai puternic și mai rezistent. Știi când s-a întâmplat asta? Când am încetat să mai ascult muzică la căști și m-am concentrat efectiv pe alergare. Când am început să îmi conștientizez fiecare pas, mușchii care sunt implicați și trag greul, respirația a devenit prezentă urechilor. Toate acestea înainte erau acoperite de muzică sau gânduri. Am început să înțeleg cum ating pământul, că picioarele mele sunt de fapt niște pârghii ce pendulează, ajutate de gravitație și propria greutate și că mușchii dau doar niște impulsuri de energie.
Alergarea conștientă este foarte importantă. Este singura care aduce progres. Un singur kilometru de alergare conștientă are un efect de progres echivalent cu zece kilometrii alergați cu muzica în căști. Dacă gândul meu zboară la ritmurile muzicii sau mă pierd în discuții cu un partener de alergare, atunci creierul meu se va focusa în proporție de 80-90% pe acea activitate, nicidecum pe alergare. La fel se întâmplă și la antrenamentele de ciclism sau în sala de forță. Dacă între repetări stau pe telefon sau când lucrez musculatura, gândul îmi zboară la muzică, pierd scopul antrenamentului.
Sportul și progresia în sport se obține doar prin conștientizare. Cortexul trebuie să obțină capacitatea de a controla cât mai bine musculatura. Dacă totul se face pe pilot automat, cu muzica în căști cu siguranță îmi voi crește capacitatea de meloman.
În trei ani am reușit să-mi cresc anduranța de la maxim 20 de km, la peste 200 de km concetrându-mă doar pe antrenament, tocmai de aceea sunt mare fan al alergării conștiente.
Alergare liberă
Sunt ani de zile de când port dispozitive smart ce îmi monitorizează activitatea atunci când fac sport. La început aveam un iPod, apoi am utilizat telefonul, de prin 2018 purtam brățară Fitbit și din 2021 am trecut la ceas Garmin, iar mai apoi am adăugat și un ceas Coros. La toate astea am mai avut și Oura Ring, până l-am pierdut, și neapărat, centură sau brățară de puls. Totul mi-a fost măsurat, cuantificat și am un istoric unde oricând mă pot uita peste ce am făcut, când, cum m-am simțit, ce vreme a fost și ce mai poate salva fiecare device pe care l-am folosit.
Azi dimineață m-am trezit la ora 5:10 minute fără alarmă, destul de proaspăt, așa că m-am decis să ies la o mișcare ușoară. Cum? Fără ceas, centură de puls, aplicații pe telefon. Pur și simplu mi-am luat șortul, tricoul și papucii de alergat și am ieșit pe ușa casei. Am constatat că după o vreme încep să alerg ușor. De vreo două ori m-am și uitat din reflex la urma de pe mână, ce a rămas în locul ceasului. Ceasul nu era acolo dar reflexul de a mă uita este bine imprimat în creierul meu. M-a făcut să zâmbesc fiecare încercare de a vedea ce arată ceasul.
Am alergat în special pe trail, prin pădure. Cumva m-am simțit mai aproape și de alergare, dar și de natură. Trec mai mereu pe acel traseu pe care am fost azi dar am observat noi pietre pe drum, alți copaci. Parcă și cărarea am văzut-o cu alți ochi. Respirația suna un pic mai aproape de mine, modul în care călcam pământul a fost mai conștient și mai prezent ca oricând. Chiar dacă „Setting Point”-ul meu din această perioadă este la un nivel destul de jos am putut simți cum încep să mă bucur de alergare, cum serotonina intră în fluxul meu sanguin și zâmbetul mi se instalează treptat în colțul gurii.
Da, tehnologia ne dă foarte multe informații dar ca și orice din viața noastră, ne dă și ignoranță și deconectare de la noi înșine. M-am simțit liber, conectat la mine și la cărare și cred că o să adaug mai multe astfel de zile cu alergări libere sincronizate doar cu viața.
Depresia post Ultra
Am scris mereu despre beneficiile fizice, psihice dar și emoționale pe care le aduce sportul și am citit nenumărate cărți, articole ce dezbat acest subiect. Azi am să scriu despre ce se vorbește foarte puțin, poate chiar deloc: despre depresia post ultra sau aș putea-o numi depresia, post obiectiv.
Ultrabalaton a însemnat pentru mine atingerea unor obiective care acum mulți ani mi se păreau mai degrabă vise: să alerg 100 de mile sub 24 de ore, să depășesc 200 de kilometri într-o singură activitate și să fac turul lacului Balaton. Bucuria de a reuși a fost enormă și nivelul de dopamină a fost extraordinar de mare. Ce nu știam, a fost că odată ce o să pot să fac ce mi-am propus, am să plătesc și un preț. Din punct de vedere fizic m-am recuperat rapid, pot să zic că într-o săptămână am fost ca și nou, dar din punct de vedere psihic, după această săptămână, lucrurile au început să se schimbe. Parcă dintr-o dată am simțit că nu mai am niciun scop, că nu mai găsesc nici o motivație să alerg și să fac ce devenise parte din viața mea, antrenamentele zilnice.
La început somnul s-a alterat și, chiar dacă am dormit în medie peste nouă ore pe zi, adormeam foarte greu și dormeam agitat. Dimineața mă simțeam lipsit de energie dar și de dorința de a ieși din casă. Apoi am prins două răceli consecutive ce nu m-au prea lăsat să ies la mișcare și senzația de depresie s-a adâncit. Am ajuns să mă simt gol pe dinăuntru, lipsit de bucurie, veșnic încruntat, apatic, nepăsător la tot ce se întâmplă în jurul meu. Creierul îmi cerea să mănânc cât mai mult dulce, nu m-am putut aduna să scriu; de citit nu mai aveam deloc tragere, chiar dacă încercam să o fac, gândurile rătăceau undeva pe traseul de la Balaton. Mi-am amintit că Paul, un prieten de-al meu alergător a pomenit odată de depresia post cursă și am început să sap internetul să văd despre ce este vorba. Am găsit două explicații: Prima, creierul se simte amenințat după o astfel de aventură deoarece crede, pe bună dreptate, că i-am pus viața în pericol, și pur și simplu încetinește activitatea cortexului prefrontal pentru a evita să mai faci activități similare; și a doua explicație, se numește „post-race hormon crash” sau „dopamin crash” ce s-ar traduce accident hormonal post-cursă în care creierul, după ce m-a lăsat să ating obiectivul și chiar m-a ajutat să o fac, revine la „Setting Point”-ul original, dinainte de a o lua pe drumul cu alergarea. În anii de antrenament în care am alergat, nivelul de dopamină crește constant și creierul ajunge să se simtă bine doar atunci când nivelul este sus, iar obiectivul odată atins face ca acest nivel să scadă dramatic. Practic, se aseamănă cu ce simte un consumator de cocaină atunci când se oprește din consum.
Odată ce am aflat că aceleași simptome le au nenumărați atleți și că este o reacție normală pe care o are creierul, am început să încep să-mi controlez stările și să accept că este normal și natural ce mi se întâmplă. Conștientizarea mă ajută să fac pașii necesari pentru recuperare și o iau ca și o lecție valoroasă pe care am primit-o de la viață.
Acum cred că echilibrul este cea mai bună rețetă. Atunci când fac un lucru, când aleg un stil de viață este bine să mă gândesc dacă cu acest stil de a fi voi fi bine și peste 15 ani sau nu. Dacă judec acest lucru la prima oră a zilei, când gândirea rațională primează gândirii emoționale, atunci pot să spun clar că alergarea ultra nu este un stil de viață sănătos. Din ce am discutat și am citit ce au scris și alți alergători cu răbdare, alimentație sănătoasă, un somn îngrijit dar mai ales cu suport emoțional din partea celor care contează, acest „crash” începe să se atenueze și să se estompeze după șase săptămâni.
De ce am scris articolul de azi? Pentru că sportul este foarte bun pentru sănătate, dar dacă ne punem obiective foarte înalte, și ce este sănătos, poate deveni nociv. Orice lucru în lumea aceasta vine cu părți bune și rele așa cum și un simplu atom are și sarcină pozitivă dar și negativă. Nu există nimic eminamente bun sau rău, nu există nimic doar sănătos sau doar nociv, nu există întuneric pur sau doar lumină. În acest univers totul se întrepătrunde și, binele și răul coexistă în tot. Tocmai de aceea cred că echilibrul și cumpătarea sunt cele care trebuie să ne călăuzească acesta călătorie prin timp și spațiu, pe care noi o numim viață.
PS: Dacă ai trecut și tu prin ceva similar m-aș bucura dacă ai împărtăși experiența ta într-un comentariu să învățăm împreună din experiențele noastre.
O cursă de ultra te schimbă ireversibil
Alergătorii spun că o cursă de ultra te schimbă ireversibil. Înainte de Ultrabalaton aveam un plan competițional bine stabilit pentru acest an, cu un plan de antrenament pus la punct în cel mai mic detaliu. După ce, în peste treizeci de ore, am parcurs 211 kilometri și am făcut o tură a lacului Balaton, viziunea mea despre alergare mi s-a schimbat radical. Am înțeles că alergarea ultra este un sport extrem și că pe termen lung, pentru sănătate, poate aduce mai multe probleme de sănătate, decât beneficii. Am văzut atâția oameni chinuiți care se luptau cu ei însăși să ducă cursa la capăt, încât m-am speriat și mi-am promis să am cu totul altă abordare după ce voi finaliza tura. Alergarea poate deveni o obsesie alimentată de propriul ego, ce te poate purta spre autodistrugere. Uzura organismului într-o astfel de cursă este imensă și totuși este incomparabil de mică față de cea acumulată în perioada de pregătire. Pentru a fi capabil să parcurg această distanță, am alergat 2800 km în cinci luni, cu o diferență de nivel de peste 48.000 de metri, într-un total de 360 de ore. Am să scriu pe viitor un articol despre planul de pregătire pentru această alergare ultra, unde am să dau mai multe detalii. Eu cred că orice om sănătos poate ajunge, într-o perioadă mai lungă de timp, să poată să facă o astfel de alergare, dar trebuie să știe că este nevoie de o disciplină de fier, de multă răbdare și să fie conștient că implică multe sacrificii și suferințe fizice. Eu, după cursă, în ziua de sâmbătă am fost într-o stare de amorțeală în care toate mă dureau și totuși nu le mai simțeam. Este foarte greu de înțeles. Te dor toate și totuși parcă nu le simți. Duminică mi-am făcut alergarea de recuperare, după care am fost doar amorțit toată ziua. Luni, m-a durut musculatura, marți m-au durut oasele, miercuri dimineață m-am trezit recuperat 95%. Mă bucur că am scăpat fără nici o accidentare și la o săptămănă după cursă mă simt 100% recuperat. Sunt fericit că am făcut această trăznaie și că am dus-o până la capăt pentru că pot să închid acest capitol, să uit ce am realizat și să o iau de la capăt pe un drum mai echilibrat în care să mă bucur de pregătirea fizică obținută.
Tot ce îmi doresc este să fiu sănătos și să mă pot răsfăța cu alergări în natură pe potecile de munte, să-mi ofer timp meditație și clipe de răgaz, să savurez urcări și să mă zbengui pe coborâri, dar să-mi păstrez suficient de multă energie pentru viața cotidiană de după alergare.
Da, o alergare de ultra mai lungă de 100 de mile te schimbă, te face să simplifici tot și să rezumi viața la ce este esențial.
Wizz Air Maraton Cluj Napoca 2024
Alergam poate deja de cinci, șase kilometri și în dreapta mea am prins fără să vreau o discuție:
„- La Londra, cu o săptămână înainte, se oprește circulația și toată lumea alergă pe traseu până în ziua cursei”
– La noi sunt pline rețelele de nemulțumiți pentru că azi e oprită circulația, ce să mai… Sunt pe
margine doar familiile celor care aleargă și atât.
– În Londra sunt zeci de mii de susținători care te încurajează, la noi…”.
Așa că am accelerat pentru a evita să mă încarc negativ, pentru că nu ai deloc nevoie de asta atunci când vrei să ai o cursă bună. Era cea de-a treia ediție a maratonului de la Cluj la care participam și îmi doream ca obiectiv să mă bucur de cursă și de fiecare moment al ei. Pentru prima oară am avut familia alături de mine, lucru care mi-a dat energie și veselie suplimentară.
Dar nu vreau să scriu despre mine, vreau să scriu despre minunata atmosferă de la Cluj. Să aduni cinci mii de oameni la un loc care să alerge este ceva extraordinar. Să ai suportul atâtor voluntari dedicați care să te sprijine cu ce ai nevoie, deja ridică ștafeta mult mai sus. Iar mulțimea adunată într-un număr foarte mare, față de anii precedenți, pe margine, care încuraja alergătorii indiferent că erai din „familie” sau nu, a făcut să rămână în mintea mea acest eveniment drept memorabil. Probabil în alte părți e mai tare, dar la Cluj a fost pur și simplu mai fain. Clujenii, au reușit pe raza traseului, să transforme agitația cotidiană specifică, într-o atmosferă prietenoasă și plină de energie pozitivă. Cred că avem nevoie de astfel de evenimente și dacă o să luăm parte la ele, atât din postura de alergători, voluntari, dar mai ales de spectatori, vom câștiga împreună o sănătate socială mai bună. Wizz Air Maraton Cluj Napoca 2024 este un eveniment ce s-a maturizat, a fost organizat impecabil și a adus amintiri de neuitat celor care au făcut parte din el. La cât mai multe ediții la fel de reușite!
Mă antrenez pentru o trăznaie
Poate că atunci când am început să alerg credeam că totul se rezumă la exercițiul fizic. Îmi imaginam că dacă alerg suficient de des, suficient de tare și suficient de mult, alergarea mea se va îmbunătăți și o să devină asemeni mersului. Acum, după unsprezece ani de alergare, îmi dau seama că știu foarte puține lucruri despre alergare și că este nevoie de studiu continuu, autoanaliză, conștientizarea propriului eu, pentru a putea face progrese. Și o doză de nebunie, un pic de inconștiență cu care să ai curajul să faci câte o trăznaie de genul: am să mă antrenez și am să particip la Ultrabalaton! Asta mi-a trecut prin cap în timp ce mă întorceam spre casă, de la Istria, cu Paul Vulturar, un prieten alergător și am ajuns în dreptul lacului Balaton. Cum ar fi să alerg o tură de lac. Paul a căutat pe net și mi-a zis că se ține un ultra în fiecare an. A fost sămânța ce am sădit-o în creierul meu și care într-o zi m-a determinat să mă apuc de treabă. Cursa în sine are 211 km și practic o să am de alergat în continuu cinci maratoane de șosea. Mie mi-e greu să alerg tot ce depășește 10 km, așa că o să am de muncă serios.
Mi-am început ciclul de antrenament în luna Decembrie și am deja alergați mai bine de 2200 de kilometri. Practic acum, în faza de vârf, alerg șase long-uri pe săptămână, dacă am lua drept definiție teoria care spune că o alergare este lungă atunci când depășește 90 de minute. Știu că auzeam interviuri cu alergători profesioniști și spuneau că alergă peste 100 de mile săptămânal și în mintea mea dădea cu virgulă. Mi se părea imposibil de făcut asta și incredibil de greu. Acum alerg și eu peste 100 de mile săptămânal și dacă cineva vrea să știe cum pot să o fac, vreau să-i spun că totul ține de mental. Cât de disciplinat pot să fiu, cum reușesc să mă adun să ies să alerg, cât de focusat sunt pe fiecare pas și cât de setat sunt să nu renunț. Fizic este foarte greu dar dacă psihicul spune „facem!”, este interesant cât de tare se poate mobiliza fizicul. N-am nici un talent la alergat, mă mișc precum un ursuleț, vorba unui alergător concitadin, viteza-mi lipsește cu desăvârșire, dar îmi lipsește o țiglă și am învățat să-mi exersez tenacitatea. Nu renunț. Orice făcut, știu că valorează și este de un infinit de ori mai mult decât deloc. Și vorba lui Tibi Ușeriu, ușor poate oricine!
Am ales să alerg curse de ultra
Am ales să alerg curse de ultra. Pentru cine nu este familiarizat cu termenul, ultra maraton este orice cursă care depășește 42,195 km. De fapt prima cursă la care am participat a fost un ultramaraton, Mogoșa Everesting, în anul 2021. M-a prins reclama pe care am auzit-o la un radio local ce spunea: „Hai la Mogoșa Everesting și află care este Everestul tău”. M-am antrenat trei luni, am participat, și încăpățânat cum sunt, nu m-am lăsat descurajat de efort, durere, epuizare, până am adunat 11 urcări și coborâri în peste 19 ore, ce au dus la un total de 45 de km cu + 5500 diferență de nivel. Pot să zic că m-au ales pe mine cursele de ultra.
Ce am aflat ulterior este că la aceste curse te prezinți dacă ești foarte bine pregătit. Ce înseamnă pregătit pentru o cursă de ultra? Înseamnă foarte mulți kilometri alergați, consecvență, disciplină, odihnă, epuizare, deznădejde, durere, suferință, foame, timp, recuperare, studiu, stretching, forță, lene, autocunoaștere. Cursa în sine poate dura de la câteva ore la câteva zile dar perioada de pregătire de multe ori durează câțiva ani. Zâmbesc, de ce? Pentru că te poți antrena câțiva ani și înainte de cursă să răcești sau să faci Covid. Poți să faci o entorsă sau o problemă intestinală să te țină pe tușă. Eu le-am pățit pe toate astea, și la unele curse am pornit pe avarie, iar la unele nici n-am mai putut lua startul. Dintr-o dată mii de kilometri alergați trebuie puși deoparte și reluată pregătirea pentru o altă cursă, din alt an poate.
Este nevoie de multă răbdare și reziliență pentru a alerga ultra. Este un stil de viață pe care trebuie să-l accepți și pe care să ți-l asumi. Când ești ultra nu-ți permiți să fentezi ora de culcare, să stai în oraș cu băieții la o bere, să sari peste o masă, să lenevești pur și simplu zile la rând. Chiar și în concedii ajungi să faci totul calculat și cu măsură. Am învățat mai mult ca oricând că trebuie să iau fiecare zi în parte și că oricât de grea o să fie acea zi, după o masă sănătoasă, bogată în nutrienți, vitamine și minerale și un somn bun ziua următoare, o să pot să o iau de la capăt. Chiar dacă am planul de antrenament făcut pe luni de zile, refuz să mă gândesc la cât am de muncă în total, gândul meu e maxim la ziua de azi și poate un pic la ziua de mâine. Cursa este doar un scop, o direcție spre care mă îndrept. Când vine ziua așteptată, la start îmi aduc aminte cu plăcere de cum m-am pregătit, de cât m-am pregătit și pot să mă bucur încrezător de fiecare moment. O să regăsesc pe distanța unui ultra și momente de fericire, amplificate de ceea ce numesc alergătorii, runners high, datorate infuziei de endorfine și dopamină secretată de corp, o să fie și mai multe momente atemporale, ale căror lungime n-ai cum să o apreciezi de suferință și durere, în care te întrebi de ce faci asta și ce cauți tu acolo, și în caz că duci totul la capăt, o să trăiești fericirea de a termina cursa, fericire ce se va sfârși rapid în câteva zile și va fi urmată aproape întotdeauna de o depresie post cursă. Lipsa de motivație va face parte din meniul zilnic dar reluând antrenamentele, încet, încet disciplina formată în anii de pregătire va face ca lucrurile să reintre din nou în normal. Așa, în câteva cuvinte cam asta este viața de ultra
Alb sau negru
Îmi plăcea să cred că sunt lucruri bune și lucruri rele. Am fost educat să cred în bine și în rău, aveam basme cu feți frumoși și zmei fioroși, mi s-a spus că sunt alimente sănătoase și nesănătoase, fapte bune și fapte rele, înfrângeri și victorii. Cumva lumea era conturată în alb și negru, cu foarte puține nuanțe de gri, tocmai de aceea, am trăit ani de zile cu spaima să nu fiu judecat sau catalogat într-un anumit fel. Îmi doream să fiu mereu personajul pozitiv, cel bun, harnic, corect, echidistant, chiar dacă, de cele mai multe ori, strădania mea se referea strict la modul cum aș putea să fiu văzut de cei din jur. Căutam mereu activități, muncă, meciuri, socializare și să-mi petrec timpul făcând ceva să fiu mândru să spun că-s foarte ocupat. Cu toate astea, petreceam foarte puțin timp cu mine însumi, timp în care să stau să mă privesc cum sunt eu de fapt, în care să-mi pot vedea calitățile, să pot să-mi identific defectele și să stau să lucrez cu mine, să-mi dezvolt potențialul.
Atunci când alerg și adun orele petrecute cu mine, mișcarea se transformă într-o stare de meditație. Antrenamentele lungi, dar și cursele, îmi oferă prilejul să stau eu cu mine și cu frământările mele, să pun la microscop pe lamelă probe din eul meu. Lucrurile privite detașat în starea pe care mi-o oferă epuizarea alergării, încep să capete un sens nou pe care în urmă cu mulți ani nu puteam deloc să-l deslușesc.
Azi realizez că lucrurile ce azi mi se par rele, odată cu trecerea timpului, devin neprețuit de bune, ce cred azi că-i bine să fac, peste un timp se dovedește că n-a fost, că înfrângerile sunt de fapt cele mai valoroase lecții și că victoriile sunt efemere și neimportante. Depinde din ce unghi privești totul și cât de sus poți să te ridici când o faci. Dacă sunt mânuit de emoție, sau dacă sunt Zen și total detașat. Am înțeles că pot să caut în orice o lecție ce-mi poate folosi și din care am de învățat, că așa cum este bine să mâncăm la fel de bine este să răbdăm și foame, că este bine să facem mișcare, dar este foarte bine să ne odihnim. Moderația și echilibrul atunci când sunt îmbrăcate de o disciplină clădită zi de zi, deschid ușa la libertate și putere.
Iubesc să alerg pe potecile din pădure
Iubesc să alerg pe potecile din pădure, chiar dacă sunt la munte sau la câmpie. Fiecare pădure are energia ei și întotdeauna m-am simțit foarte bine primit la adăpostul ei. Atunci când alerg în parc sau pe șosea, timpul trece greoi, vibrația asfaltului și a orașului se simte la fiecare pas, dar odată ce am trecut de liziera pădurii, se întâmplă o magie, timpul capătă o altă dimensiune, pașii se aștern cu grijă pe cărare, sunetele pădurii mă cuprind din toate părțile și chiar dacă se întâmplă să am căștile cu mine, respectul pe care mi-l impune pădurea, mă face să le opresc. Cred că peste 95% din alergări le fac fără muzică la căști, apelez la ele doar când sunt super extenuat fizic, pe post de doping mental, sau când depresia fuge mai tare decât gândurile și picioarele mele. În pădure muzica naturii este atât de prezentă în mine când alerg, încât timpul de multe ori nu pot să-l percep asemănător cu ceea ce trăiesc în mod normal. Pare etern și totuși trece rapid, greul devine plăcut, picioarele sunt mai ușoare, gândurile se fac mai curate cu fiecare pas.
În ultima lună am alergat mai mult pe asfalt pentru pregătirea specifică pe care o am în această perioadă și cumva m-am privat de bucuria alergării pe trail. Duminică am ieșit la alergare de anduranță, pe pădurile din nordul orașului Baia Mare. Am luat-o pe un traseu de creastă ce începe din capătul parcului Regina Maria. Am urcat prima oară 200 m diferență de nivel, până la un loc de belvedere numit Piatra Virgină, în apropiere de vârful Morgău. De aici am coborât pe Dakar 2 și la o intersecție de poteci, am făcut stânga, în urcare spre creastă, până am intrat pe traseul denumit Feriga trail. Am savurat, cu plăcere și sete de trail, fiecare pas de aproape nu mi-am dat seama cuma trecut timpul și m-am trezit pe vârful Feriga. De aici m-am decis să cobor pe traseul denumit Feriga 2 și să o iau spre cabana de vânătoare Trei Stejari. La un moment dat am observat că sunt urme proaspete și serioase de utilaje forestiere, așa că m-am hotărât să țin aceste urme și să descopăr unde duc. Intuiam că ajung tot acolo și așa a și fost. De sus, de pe cărare, la un moment dat am văzut că spre un loc de hrănire a mistreților făcut de vânători, s-a turnat un covor de piatră concasată și sincer nu mi-a picat tare bine să văd asta. De ce era nevoie de un drum pietruit în mijlocul pădurii?
Am început urcarea către vârful Elena și am observat că pe aproape toate drumurile forestiere sunt urme serioase, că se exploatează. Când m-am apropiat de vârf mi s-a pus un nod în gât. Pe versantul care nu este vizibil dinspre Baia Mare, o pădure sănătoasă cu fagi și stejari seculari a dispărut pur și simplu. S-a tăiat totul, la ras. Acum o lună am trecut pe acolo și am fost impresionat de copaci, iar acum au mai rămas doar cioate și urme de utilaje. Când ești alergător de trail, este ultimul lucru pe care vrei să-l întâlnești în tura ta. Mai ales când știi că alergi printr-o Arie Protejată Naturală, proprietatea orașului. Nu te aștepți să vezi un așa dezastru ecologic. Chiar dacă picioarele mi s-au înmuiat, mi-am continuat alergarea. Am ajuns în șaua Iricău și am luat-o în dreapta spre vârf. Aici din nou, un alt șoc: partea dreaptă a pădurii de pe traseu în întregime era marcată cu verde la rădăcină, pentru tăiere. Hectare de pădure cu arbori seculari între ei vor fi tăiați la rând fără să rămână nimic în urmă. Mi-au dat lacrimile de revoltă, furie. Oare de ce trebuie noi ca și specie să facem astfel de acte împotriva naturii? E clar că se face totul legal, din moment ce direcția silvică a marcat totul pentru tăiere. Mi-am dus la capăt antrenamentul chiar dacă mental trăisem un șoc. Mai aveam încă 20 de kilometri de alergat din acest punct așa că am ales să fac patru bucle de Dakar pentru că n-am mai îndrăznit să ies pe alte culmi și creste, de frica a ce aș putea găsi.
Îmi doresc să înțelegem cât mai mulți importanța pădurii și să-i respectăm viața. E casa unei mari diversități de viețuitoare și plămânul nostru. E locul care filtrează apa pe care o bem și o depozitează cu chibzuință în subterane, pentru ca noi să o avem și atunci când nu plouă. Atrage ploile când norii trec, ne oferă loc de relaxare și recreație, este liniștea multora dintre noi sau templul de rugăciune pentru alții. Poate e o listă cu mii de argumente științifice de ce este benefică pădurea, dar din limitare și necunoaștere, n-am cum să o scriu. Mi-aș dori să promovăm fiecare mai mult respect față de natură și să învățam într-un mod responsabil să-i utilizăm resursele.
PS: Îți pasă de natură, pădure? Distribuie acest articol și universul te va răsplăti!
Cu ce om e cel mai greu de lucrat?
De-a lungul timpului am avut ocazia să lucrez cu mulți oameni și să-i ghidez sau să-i conduc. În armată am avut pentru prima oară soldați în subordine, că așa e armata, apoi am lucrat în vânzări și relaționare cu clienții, după asta m-am super implicat în managementul, dar mai ales în leadershipul unei afaceri, unde aveam o echipă de peste 200 de colegi, au urmat apoi ani de zile în care am lucrat ca și business trainer. Chiar dacă îmi place mult să lucrez cu omul, acest lucru este foarte dificil. Fiecare este unic, vede lumea prin prisma experienței lui, înțelege lumea cum vrea el să o înțeleagă. Să faci pe cineva să urmeze un drum este complicat și necesită o doză mare de implicare și de efort. Credeam și eram sigur că munca cu omul e cea mai grea muncă pe care am făcut-o.
Viața m-a purtat pe drumul ei și m-a dus către alergare. Ajungând să mă pregătesc pentru curse de peste 100 km, m-am trezit într-o postură inedită: să fiu nevoit să lucrez cu mine însumi. Vorba unui prieten, „ce fain ar fi să fie toți oamenii ca mine, ce bine ne-am înțelege”. Contrar acestei spuse, acum pot să afirm că e cea mai grea muncă, munca cu mine însumi. Trebuie să am luciditatea să mă uit cu adevărat cine sunt, să constat că trebuie zilnic, în mai multe aspecte ale vieții, să-mi înfrânez pornirile. De ce e greu? Pentru că eu cu mine sunt bun, iertător, înțelegător, permisiv, tolerant. Sunt așa cum cred că ar fi bine să fiu cu toți cei din jurul meu. Ca să pot să fiu mai bun ca ieri, am totuși nevoie de disciplină și consistență. Până și bunătatea își schimbă forma lucrând cu mine. Nu sunt deloc bun dacă accept să mă culc mai târziu, nici dacă îmi dau voie să mă înfrupt cu dulcele preferat, să beau ce simt nevoia și când poftesc, să fentez o ieșire la alergat și lista poate continua. Bunătatea, când vrei să fii mai bun, e însoțită de severitate și disciplină. Acea severitate pe care o are un părinte cu adevărat iubitor care vrea ca odrasla lui să rămână fericită, să crească sănătos, să se dezvolte armonios. Am înțeles în sfârșit afirmația din sec V î.Hr. a lui Lao Tzu, care spunea așa: „Cel care îi cucerește pe alții este puternic, dar cel care se cucerește pe sine este atotputernic”.