Sunt bune scurtăturile?

Nu am timp! Vreau să ajung cât mai repede! Sunt foarte ocupat! Vreau să găsesc o scurtătură! Eu plătesc să pot mai repede! Eu nu am răbdare! Viața mea e complicată! La mine nu este așa de simplu! Mă grăbesc să rezolv cât mai rapid!

Oare câte din afirmațiile de mai sus sunt prezente mai mereu în gândurile tale? Eu pe toate le-am experimentat, și concomitent, și rând pe rând. Trăim într-o societate care este dresată să fie mereu nemulțumită de ce are pentru că este modalitatea cea mai simplă prin care poți să exploatezi omul prin propria voință, să-l faci mereu să fie dispus să muncească pentru mai mulți bani și mai multe bunuri care se dovedesc de cele mai multe ori inutile sau mult prea multe, decât să acopere o nevoie de bază. Am auzit de multe ori: „la valoarea mea, eu trăiesc la un anumit standard”. Știrile sunt astfel prezentate să ne dea mereu impresia că suntem în criză de timp, religia ne prezintă de mii de ani că sfârșitul lumii este aproape, trăim mereu la margine de prăpastie, vine mereu apocalipsa! 

De când alerg am ieșit din această bulă și timpul petrecut în natură mi-a arătat că universul nu se grăbește nicăieri. Natura își urmează firesc cursul cu vremea ei schimbătoare, cu gravitația ei constantă și mișcarea ei de revoluție în jurul pământului. Primăvară, vară, toamnă, iarnă, ani reci, ani călduroși, ani secetoși, ani ploioși, zile lungi, zile scurte, luminoase sau mohorâte. Toate înaintează constant în timp într-o formă spiralată și niciodată, chiar dacă unele lucruri par ciclice, nu ne mai întoarcem într-un punct în care am fost vreodată.

Am învățat că nu sunt bune scurtăturile. Că dacă o iei pe calea cea mai scurtă riști mereu să te accidentezi. Iar atunci când obții un lucru fără să-i înțelegi cu adevărat sensul, nu o să-l și trăiești cu adevărat. Cine îți promite că vei obține succes rapid de fapt nu-l interesează succesul tău, ci doar profitul și faima lui, că viteza nu înseamnă consistență, că rapid nu înseamnă longeviv.

Azi am timp, nu mă grăbesc nicăieri, sunt mereu disponibil, îmi plac căile lungi, mă aștept ca procesele de evoluție să dureze, am răbdare, viața mea s-a simplificat, la mine chiar totul e simplu, de ce să rezolv totul rapid? Pentru că procesul prin care te trece alergarea de anduranță este asemănător unei stări de meditație. Te face să vezi lucrurile simplificat, să realizezi că totul ține de ce alegi să faci, te bucuri și ești recunoscător pentru fiecare zi în parte. 

Filtrul lui Socrate

Poate că Socrate nu s-a gândit niciodată că celebrul lui filtru se va aplica vreodată la alergare, dar pot să spun că, deși inițial l-am aplicat în alte aspecte ale vieții mele, s-a pliat perfect la un moment dat pe alergare. Și așa a rămas.

Prima oară când m-am lovit de acest filtru a fost, așa cum i-ar sta cel mai bine, chiar în Grecia. Într-un concediu de-al meu de prin 2010 l-am cunoscut și m-am împrietenit cu un grec pe nume Iorgos. El mi-a spus, când mă pregăteam să plec, să-l caut doar când mi-e bine, căci și el o va face la fel. Prietenii buni se caută atunci când ți-e bine. În capul meu, dar mai ales în suflet, s-a așternut ceața. Nu înțelegeam cum?! Doar la noi „prietenul la nevoie se cunoaște”. Am fost crescut că un prieten adevărat este aproape de tine mai ales la greu. Că atunci când te vezi cu un prieten, te confesezi cu toate problemele tale. Pentru mine era de neînțeles ce-mi spunea Iorgos.

Au trecut încă trei ani și mi-am mai făcut încă două concedii până am îndrăznit să-l întreb pe Iorgos care e faza cu prietenul la bine. Mi-a răspuns așa: 

„Socrate avea un filtru când se întâlnea cu cineva. Dacă vroia să-i spună ceva, îl întreba dacă ce urmează să-i spună este adevărat. Dacă nu era sigur adevărat, refuza să mai asculte. Dacă era adevărat întreba dacă este de bine ce urmează să audă. Dacă era de rău, încheia discuția aici. Dacă lucrul era pozitiv, îl întreba pe interlocutor dacă îi va fi de folos ce urma să audă. Dacă nu-i era de folos, nu îl mai interesa. De ce făcea asta Socrate? Pentru că fiecare om are problemele lui și pe majoritatea și le poate rezolva doar singur. Să mergi și să împovărezi pe cineva cu problemele tale este un gest de egoism și lipsă de iubire adevărată pentru că pe oamenii pe care-i iubești îi dorești veseli și fericiți. Tocmai de aceea îi cauți doar când poți să le oferi din fericirea și binele tău. Asta înseamnă un prieten adevărat!”

Când alerg cu cineva și se pornește să-mi verse probleme, o las mai încet să treacă în față. Dacă insistă să-mi rămână alături îi spun ce bine e la alergat. Dacă nici așa nu se oprește, îi spun că am venit să alerg ca să-mi curăț mintea și sufletul și lucrurile negative, problemele lui nu mă interesează pentru că și eu am destule. Poate părea dur dar vreau să mediteze la ce le-am zis. Dacă au un pic de altruism și empatie, vor înțelege. Dacă nu, vor avea timp să o înțeleagă fără să alergăm împreună. Eu le doresc celor din jurul meu doar ce-mi doresc și mie: liniște, armonie, sănătate și bună înțelegere.

Cum am să îmbătrânesc? Pot să știu asta?

În cartea „Născuți pentru a alerga” de Christopher McDougall am citit că o echipă de oameni de știință de la univresitățiile Harvard și Utah au identificat până în anul 2004 douăzeci și patru de caracteristici ale corpului uman utile doar alergării pe distanțe lungi, cele mai importante trei dintre ele sunt: tendonul lui Ahile, ligamentul nucal și supra-dezvoltarea mușchilor fesieri. Probabil că azi sunt dovedite mai multe modificări fiziologice în favoarea argumentului că suntem „născuți alergători”. 

Pentru mine cel mai important argument să alerg este să-mi privesc proprii părinți. Genetic e clar că am să-i moștenesc și dacă aleg să duc o viață asemănătoare cu cea pe care o duc ei am toate șansele să retrăiesc viața lor. Cred că orice om vrea să știe cum va arată la bătrânețe (sau dacă o să aibă parte de ea) trebuie să se uite la părinții lui. Sunt mulțumit de ce văd? Vreau același lucru pentru mine? 

Filtrând realitatea prin prisma acestor întrebări am realizat că vreau să fac o schimbare în linia mea. Eu nu-mi doresc să îmbătrânesc bazându-mă pe medicamente, eu nu aspir să ies în pensie de boală de tânăr, eu vreau să am energie să ies mereu în natură pe propriile picioare. Știind ce beneficii are alergarea atât pe termen scurt dar și pe termen lung consider că este acel obicei care mă ajută să fac schimbarea.

Alergarea de anduranță m-a învățat și e a ceva, că trebuie să rămân mereu curios , conștient că oricât de multe lucruri ajung să cunosc se vor deschide o imensitate de orizonturi pe care nu le voi înțelege fără studiu. Spunea cineva că cu cât știu mai multe realizez cât sunt de prost, iar altundeva am citit asemănarea dintre un om mort și unul prost, în ambele cazuri le este greu doar celor din jur pentru că persoanele în cauză nu simt nimic. Da, sunt suficiente argumente să ies să alerg de câte ori am ocazia și să-mi formez o disciplină puternică. Disciplina se construiește zi cu zi și cu cât e mai puternică mă ajută să ies în zilele în care îmi lipsește motivația cu desăvârșire. 

„Ce te vezi făcând peste 20 de ani?”

Cine sunt eu? Mă trezesc mereu cu acest gând. Care sunt limitele mele? Oare le pot afla fără să încerc? Care este varianta mea cea mai bună? Oare am să ajung să o descopăr? Întrebările acestea au nevoie de sinceritate și curaj pentru a putea să le răspund. 

Când aveam treizeci de ani mă simțeam un bătrânel în corp de tânăr. Îmi amintesc că la un curs cu un foarte bun trainer de business și dezvoltare personală, Magnoliu Stan, am avut un exercițiu: „Ce te vezi făcând peste 20 de ani?”, iar răspunsul trebuia să fie un desen. Chiar fără să trebuiască să stau să mă gândesc, am făcut niște oale și ulcele. Eram convins că eu peste 20 de ani voi fi demult timp lut. Pentru că stilul meu de viață era foarte departe de moderație, echilibru. Eram un workaholic ce muncea în medie 16 ore pe zi. De bună voie și nesilit de nimeni. Voluntar. Asumat. Și 100% implicat în asta. Obțineam succes după succes din punct de vedere profesional, dar fizic nu mă simțeam bine. Pot să zic că nici psihic, dar sufeream de sindromul broaștei fierte. Știți, dacă pui o broască în apă rece și începi să încălzești încet vasul, ea va rămâne acolo până va fierbe. Pur și simplu nu simte că apa se încălzește și îi pune viața în pericol. Dacă arunci o broască în apa gata încălzită, va sări imediat afară, să se salveze. Eu eram broasca fiartă. Mă complăceam în situația dată și rămâneam în zona mea de confort, chiar dacă exercițiul lui Magno, m-a făcut să conștientizez că nu-i bună calea pe care am ales-o.

Au trecut de atunci aproape 20 de ani și mă simt mai puternic și mai sănătos fizic și psihic decât oricând în viața mea. De unsprezece ani am ales alt stil de viață și am renunțat la ce îți oferă himera afacerilor și a societății. În prezent aleg să mă leg la șireturile tenișilor și ies la alergat. De una, două sau trei ori pe zi. Particip la curse de ultramaraton. De la peste 125 de kilograme și S Class sub fund, simțindu-mă teribil de bătrân și obosit, am trecut la curse de peste 100 de km, pe asfalt sau alergare montană, mă simt foarte tânăr și mereu pregătit de provocări. 

Alergarea este limita ce m-a scos din zona de confort și care zi de zi mă învață să mă descopăr și să mă bucur de acest miracol numit viață. Îi sunt veșnic recunoscător!

Anduranța și gândul bun

Întotdeauna am fost un alergător de forță dar cu o viteză mai mică în comparație cu ceilalți. Îmi amintesc că eram copil și la jocurile de fotbal de pe maidan întotdeauna trebuia să compensez cu intratul „bărbătește”, umăr la umăr, poziționare, deoarece, cam aproape toți copiii, dacă apucau să alerge, mă cam depășeau. În schimb natura m-a înzestrat cu forță și rezistență. Mereu câștigam duelurile unu la unu și stăteam, dacă mă lăsau părinții, de dimineața până seara, pe terenul de fotbal. 

Când am început cu jogging-ul era destul de inconfortabil pentru mine să respir și să mă acomodez cu efortul. Ani de zile de sedentarism și kilogramele în plus își spuneau cuvântul. Timpul se dilata considerabil la fiecare alergare și părea nesfârșit. Mă încurajam mereu să duc încă 100 de metri și dacă nu cad jos, mai văd. Poate mai încerc încă o sută. În fiecare zi era parcă tot la fel de greu indiferent cât de consecvent și de „antrenat” eram. Până când, într-o noapte de iarnă din anul 2014, pe când ningea ca într-o poveste, măcinat de depresie și bulversat de schimbările pe care universul le avea pentru mine în ultimele luni, am îndrăznit să alerg mai mult ca de obicei. De regulă nu depășeam 30 de minute. În acea noapte vroiam să fac ceva ca să îmi curăț gândurile, așa că am zis că dacă spiritul meu suferă, hai să fac să sufere un pic și trupul. Și mi-am propus să alerg trei ore. Dacă nu pic jos, alerg. Și alerg. Tare sau încet. În funcție de câtă energie simt că am. Să văd de  ce sunt capabil. Să văd care este limita mea. Și am alergat. La un moment dat respirația mi s-a reglat, ritmul pașilor a început să devină constant. Faptul că înaintam și bobinam orașul la ora trei noaptea, mă făcea să simt că mintea mea începe să uite de răul ce zăcea în ea și să se bucure de a pune un picior în fața celuilalt și a înghiții trotuarele unul câte unul. Fulgii de zăpadă erau mari și pufoși și așterneau sub picioarele mele un strat de amortizare care făcea alergare să pară și mai îmbietoare. Nu aveam habar de pace, de distanțe, de ritm cardiac, prag lactat. Nu știam despre alimentație, hidratare. Pur și simplu m-am lăsat în alergare și gândurile mele se simplificau pe măsură ce înaintam, până când au ajuns să fie doar pas, respirație, pas, respirație. 

Am rezistat cele trei ore și la sfârșit am văzut, pe o aplicație de pe telefonul mobil pe care o foloseam, ceva Nike Run din câte îmi amintesc, că am alergat 24 de km. Mi s-a părut incredibil, mă simțeam bine, eram plin de un sentiment de satisfacție și parcă ceața depresiei se risipise. Nu știam atunci de runner’s high, de endorfine și dopamină, dar am observat că alergarea și gândurile pozitive merg mână în mână. La început m-am forțat să cred că am să reușesc și corpul meu a trecut peste cele 30 de minute maxime cu care eram obișnuit și apoi corpul meu mi-a schimbat gândurile. Reușisem să descopăr o metodă de a fi bine cu mine chiar dacă implica efort, suferință fizică și răbdare. Răsplata finală era mai valoroasă  decât prețul plătit. Timpul a trecut, alergarea a devenit o parte din mine și distanțele s-au tot mărit. Alergările de ultra mă atrag, le practic de câteva ori pe an și știu că doar gândurile bune, pozitive, curate îmi dau rezistență și anduranță. Dacă sesizez un gând negativ în mintea mea și îl conștientizez, apelez imediat la trei gânduri pozitive din „cutia de bomboane”. Da, putem să gândim conștient ce vrem și asta se antrenează. Cu cât sunt mai pozitive și curate cu atât picioarele se ușurează. Anduranța și gândul bun sunt tovarăși de cursă lungă!