Sunt ani de zile de când port dispozitive smart ce îmi monitorizează activitatea atunci când fac sport. La început aveam un iPod, apoi am utilizat telefonul, de prin 2018 purtam brățară Fitbit și din 2021 am trecut la ceas Garmin, iar mai apoi am adăugat și un ceas Coros. La toate astea am mai avut și Oura Ring, până l-am pierdut, și neapărat, centură sau brățară de puls. Totul mi-a fost măsurat, cuantificat și am un istoric unde oricând mă pot uita peste ce am făcut, când, cum m-am simțit, ce vreme a fost și ce mai poate salva fiecare device pe care l-am folosit.
Azi dimineață m-am trezit la ora 5:10 minute fără alarmă, destul de proaspăt, așa că m-am decis să ies la o mișcare ușoară. Cum? Fără ceas, centură de puls, aplicații pe telefon. Pur și simplu mi-am luat șortul, tricoul și papucii de alergat și am ieșit pe ușa casei. Am constatat că după o vreme încep să alerg ușor. De vreo două ori m-am și uitat din reflex la urma de pe mână, ce a rămas în locul ceasului. Ceasul nu era acolo dar reflexul de a mă uita este bine imprimat în creierul meu. M-a făcut să zâmbesc fiecare încercare de a vedea ce arată ceasul.
Am alergat în special pe trail, prin pădure. Cumva m-am simțit mai aproape și de alergare, dar și de natură. Trec mai mereu pe acel traseu pe care am fost azi dar am observat noi pietre pe drum, alți copaci. Parcă și cărarea am văzut-o cu alți ochi. Respirația suna un pic mai aproape de mine, modul în care călcam pământul a fost mai conștient și mai prezent ca oricând. Chiar dacă „Setting Point”-ul meu din această perioadă este la un nivel destul de jos am putut simți cum încep să mă bucur de alergare, cum serotonina intră în fluxul meu sanguin și zâmbetul mi se instalează treptat în colțul gurii.
Da, tehnologia ne dă foarte multe informații dar ca și orice din viața noastră, ne dă și ignoranță și deconectare de la noi înșine. M-am simțit liber, conectat la mine și la cărare și cred că o să adaug mai multe astfel de zile cu alergări libere sincronizate doar cu viața.