Întotdeauna am fost un alergător de forță dar cu o viteză mai mică în comparație cu ceilalți. Îmi amintesc că eram copil și la jocurile de fotbal de pe maidan întotdeauna trebuia să compensez cu intratul „bărbătește”, umăr la umăr, poziționare, deoarece, cam aproape toți copiii, dacă apucau să alerge, mă cam depășeau. În schimb natura m-a înzestrat cu forță și rezistență. Mereu câștigam duelurile unu la unu și stăteam, dacă mă lăsau părinții, de dimineața până seara, pe terenul de fotbal.
Când am început cu jogging-ul era destul de inconfortabil pentru mine să respir și să mă acomodez cu efortul. Ani de zile de sedentarism și kilogramele în plus își spuneau cuvântul. Timpul se dilata considerabil la fiecare alergare și părea nesfârșit. Mă încurajam mereu să duc încă 100 de metri și dacă nu cad jos, mai văd. Poate mai încerc încă o sută. În fiecare zi era parcă tot la fel de greu indiferent cât de consecvent și de „antrenat” eram. Până când, într-o noapte de iarnă din anul 2014, pe când ningea ca într-o poveste, măcinat de depresie și bulversat de schimbările pe care universul le avea pentru mine în ultimele luni, am îndrăznit să alerg mai mult ca de obicei. De regulă nu depășeam 30 de minute. În acea noapte vroiam să fac ceva ca să îmi curăț gândurile, așa că am zis că dacă spiritul meu suferă, hai să fac să sufere un pic și trupul. Și mi-am propus să alerg trei ore. Dacă nu pic jos, alerg. Și alerg. Tare sau încet. În funcție de câtă energie simt că am. Să văd de ce sunt capabil. Să văd care este limita mea. Și am alergat. La un moment dat respirația mi s-a reglat, ritmul pașilor a început să devină constant. Faptul că înaintam și bobinam orașul la ora trei noaptea, mă făcea să simt că mintea mea începe să uite de răul ce zăcea în ea și să se bucure de a pune un picior în fața celuilalt și a înghiții trotuarele unul câte unul. Fulgii de zăpadă erau mari și pufoși și așterneau sub picioarele mele un strat de amortizare care făcea alergare să pară și mai îmbietoare. Nu aveam habar de pace, de distanțe, de ritm cardiac, prag lactat. Nu știam despre alimentație, hidratare. Pur și simplu m-am lăsat în alergare și gândurile mele se simplificau pe măsură ce înaintam, până când au ajuns să fie doar pas, respirație, pas, respirație.
Am rezistat cele trei ore și la sfârșit am văzut, pe o aplicație de pe telefonul mobil pe care o foloseam, ceva Nike Run din câte îmi amintesc, că am alergat 24 de km. Mi s-a părut incredibil, mă simțeam bine, eram plin de un sentiment de satisfacție și parcă ceața depresiei se risipise. Nu știam atunci de runner’s high, de endorfine și dopamină, dar am observat că alergarea și gândurile pozitive merg mână în mână. La început m-am forțat să cred că am să reușesc și corpul meu a trecut peste cele 30 de minute maxime cu care eram obișnuit și apoi corpul meu mi-a schimbat gândurile. Reușisem să descopăr o metodă de a fi bine cu mine chiar dacă implica efort, suferință fizică și răbdare. Răsplata finală era mai valoroasă decât prețul plătit. Timpul a trecut, alergarea a devenit o parte din mine și distanțele s-au tot mărit. Alergările de ultra mă atrag, le practic de câteva ori pe an și știu că doar gândurile bune, pozitive, curate îmi dau rezistență și anduranță. Dacă sesizez un gând negativ în mintea mea și îl conștientizez, apelez imediat la trei gânduri pozitive din „cutia de bomboane”. Da, putem să gândim conștient ce vrem și asta se antrenează. Cu cât sunt mai pozitive și curate cu atât picioarele se ușurează. Anduranța și gândul bun sunt tovarăși de cursă lungă!