Am scris mereu despre beneficiile fizice, psihice dar și emoționale pe care le aduce sportul și am citit nenumărate cărți, articole ce dezbat acest subiect. Azi am să scriu despre ce se vorbește foarte puțin, poate chiar deloc: despre depresia post ultra sau aș putea-o numi depresia, post obiectiv.
Ultrabalaton a însemnat pentru mine atingerea unor obiective care acum mulți ani mi se păreau mai degrabă vise: să alerg 100 de mile sub 24 de ore, să depășesc 200 de kilometri într-o singură activitate și să fac turul lacului Balaton. Bucuria de a reuși a fost enormă și nivelul de dopamină a fost extraordinar de mare. Ce nu știam, a fost că odată ce o să pot să fac ce mi-am propus, am să plătesc și un preț. Din punct de vedere fizic m-am recuperat rapid, pot să zic că într-o săptămână am fost ca și nou, dar din punct de vedere psihic, după această săptămână, lucrurile au început să se schimbe. Parcă dintr-o dată am simțit că nu mai am niciun scop, că nu mai găsesc nici o motivație să alerg și să fac ce devenise parte din viața mea, antrenamentele zilnice.
La început somnul s-a alterat și, chiar dacă am dormit în medie peste nouă ore pe zi, adormeam foarte greu și dormeam agitat. Dimineața mă simțeam lipsit de energie dar și de dorința de a ieși din casă. Apoi am prins două răceli consecutive ce nu m-au prea lăsat să ies la mișcare și senzația de depresie s-a adâncit. Am ajuns să mă simt gol pe dinăuntru, lipsit de bucurie, veșnic încruntat, apatic, nepăsător la tot ce se întâmplă în jurul meu. Creierul îmi cerea să mănânc cât mai mult dulce, nu m-am putut aduna să scriu; de citit nu mai aveam deloc tragere, chiar dacă încercam să o fac, gândurile rătăceau undeva pe traseul de la Balaton. Mi-am amintit că Paul, un prieten de-al meu alergător a pomenit odată de depresia post cursă și am început să sap internetul să văd despre ce este vorba. Am găsit două explicații: Prima, creierul se simte amenințat după o astfel de aventură deoarece crede, pe bună dreptate, că i-am pus viața în pericol, și pur și simplu încetinește activitatea cortexului prefrontal pentru a evita să mai faci activități similare; și a doua explicație, se numește „post-race hormon crash” sau „dopamin crash” ce s-ar traduce accident hormonal post-cursă în care creierul, după ce m-a lăsat să ating obiectivul și chiar m-a ajutat să o fac, revine la „Setting Point”-ul original, dinainte de a o lua pe drumul cu alergarea. În anii de antrenament în care am alergat, nivelul de dopamină crește constant și creierul ajunge să se simtă bine doar atunci când nivelul este sus, iar obiectivul odată atins face ca acest nivel să scadă dramatic. Practic, se aseamănă cu ce simte un consumator de cocaină atunci când se oprește din consum.
Odată ce am aflat că aceleași simptome le au nenumărați atleți și că este o reacție normală pe care o are creierul, am început să încep să-mi controlez stările și să accept că este normal și natural ce mi se întâmplă. Conștientizarea mă ajută să fac pașii necesari pentru recuperare și o iau ca și o lecție valoroasă pe care am primit-o de la viață.
Acum cred că echilibrul este cea mai bună rețetă. Atunci când fac un lucru, când aleg un stil de viață este bine să mă gândesc dacă cu acest stil de a fi voi fi bine și peste 15 ani sau nu. Dacă judec acest lucru la prima oră a zilei, când gândirea rațională primează gândirii emoționale, atunci pot să spun clar că alergarea ultra nu este un stil de viață sănătos. Din ce am discutat și am citit ce au scris și alți alergători cu răbdare, alimentație sănătoasă, un somn îngrijit dar mai ales cu suport emoțional din partea celor care contează, acest „crash” începe să se atenueze și să se estompeze după șase săptămâni.
De ce am scris articolul de azi? Pentru că sportul este foarte bun pentru sănătate, dar dacă ne punem obiective foarte înalte, și ce este sănătos, poate deveni nociv. Orice lucru în lumea aceasta vine cu părți bune și rele așa cum și un simplu atom are și sarcină pozitivă dar și negativă. Nu există nimic eminamente bun sau rău, nu există nimic doar sănătos sau doar nociv, nu există întuneric pur sau doar lumină. În acest univers totul se întrepătrunde și, binele și răul coexistă în tot. Tocmai de aceea cred că echilibrul și cumpătarea sunt cele care trebuie să ne călăuzească acesta călătorie prin timp și spațiu, pe care noi o numim viață.
PS: Dacă ai trecut și tu prin ceva similar m-aș bucura dacă ai împărtăși experiența ta într-un comentariu să învățăm împreună din experiențele noastre.
Nicule eu nu am trecut prin asta , dar pot spune ca te admir si respect atat pentru activitatea sportiva cat si pentru aceste articole , nu stiu daca aveai nevoie de un FAN , dar sa sti ca eu sunt unul din ei .
Mult succes in tot ceea ce iti propui si nu te lasa !
io n-am. n-am facut de astea asa grele ca tine… dar eu, dupa ce găt un concurs violent is trist, e drept…”post coitum omne animal triste est”….dar ma consolez rapid cand ma gandesc ca urmeaza alte concursuri.